Pe 24 februarie, Natalia Pesotska era în drum spre serviciu, când a auzit că a început războiul. Ea este educatoare la Centrul de Reabilitare Socială și Psihologică a Copiilor din Cernihiv. La ora șase și jumătate dimineața, a sunat un bărbat. A spus că începuse războiul. Femeia și-a luat cei doi copii cu ea la muncă, unde o așteptau alți 30 de copilași și de atunci nu s-a mai întors acasă. Potrivit ei, mintea a auzit, iar inima nu a perceput încă faptul că acesta este un război.
„Am strâns repede ce am putut, mi-am îmbrăcat repede copiii, ne-am urcat într-un microbuz și am plecat. I-am luat pe copii de mână și am fugit, am fugit la locul meu de muncă, la centru”, își amintește Natalia prima întâlnire reală cu războiul. Și ăsta a fost doar începutul.
Cum a salvat Natalia 30 de copii ai nimănui de la război
Când a sunat sirena, au coborât cu toții la subsol. Dar sunt mulți copii mici și e greu să crești copiii mici, să-i îmbraci și să-i lași jos în beci. Iar beciul nu este deloc amenajat pentru copilași.
„E un simplu subsol, cu sfeclă, morcovi, știți. El este de așa natură încât este imposibil să trăiești în el, mai ales copiii”, spune Natalia.
În centrul de reabilitare nu a existat niciun adăpost. Educatorii l-au amenajat singuri în subsol. Au strâns bucăți vechi de linoleum, au așezat saltele și așternuturi și au trăit așa. În cea de-a șaptea zi, racheta a lovit orfelinatul.
„Nu pot să vă povestesc această oroare. Când vezi cum tencuiala cade pe tine. Și țevile astea, toate sunt învelite în sticlă. Și stăteam și mă gândeam, dacă aceste țevi cad peste noi, cum să scoatem copiii de acolo. Dar m-am rugat către Maica Domnului, iar copiii se rugau și ei. Doar am stat și ne-am rugat împreună. Pur și simplu am strigat cu disperare către ceruri”, continuă Natalia.
Viața i-a încercat de mai multe ori pe educătoare și copii, însă credința i-a salvat
Adăpostul în care locuia cu copiii orfani de care avea grijă a fost lovit de două ori.
"Ne-am rugat și Dumnezeu ne-a auzit. Și a lovit peretele unde nu eram noi. S-a îndepărtat un pic de partea cealaltă și exact unde stăteau copiii, totul a rămas intact”, spune Natalia.
În subsol era din ce în ce mai insuportabil să trăiești, pentru că era un centru de reabilitare dărăpănat, iar pericolul devenise din ce în ce mai mare.
„Am luat copiii și în coloane, încetul cu încetul, între case, repede pe sub focurile de arme, i-am transferat pe toți la biserică”, își amintește Natalia.
Celulele mănăstirii au devenit singura salvare nu doar pentru copii. În acel moment, mai mult de 600 de locuitori ai satului Kyivka se ascundeau în biserică. Însă și aceasta a fost bombardată. Toată infrastructura din oraș a fost distrusă. Oamenii trăiau fără apă, lumină și căldură.
„Jumătate din centrul nostru este distrus. Ferestrele și ușile au fost aruncate în aer, sala de mese a fost complet distrusă, iar noi am fost în ea cu 20 de minute înainte de asta. Dacă ar fi fost 20 de minute mai târziu, nu ar mai fi rămas nimeni în viață, pentru că noi eram acolo”, continuă Natalia.
Copiii sunt recunoscători petru toate sacrificiile făcute de „mama” lor
Educatoarea povestește toate acestea în compania copiilor. Aceștia par să se agațe de ea și ascultă cu atenție tot ce spune. Orfanii au primit 16 metri pătrați în biserică. Acolo s-au înghesuit 30 de copii timp de 11 zile. Cel mai mic băiat are 3,5 ani, iar cel mai mare are 18 ani.
„Cinci paturi suprapuse. Pe aceste paturi, copiii mici se întind cu câte un pic, câte doi pe rând. Iar copiii mai mari au dormit pe saltele, pe podea”, spune femeia.
De două ori pe zi, copiii primeau o supă subțire ca mâncare caldă. Voluntarii au adus mere și prăjituri. Toți trăiau fără lumină, căldură și apă.
„Și în astfel de condiții, când nu există apă sau lumină, copiii nu au unde să se spele. Șervețele umede au primit un pachet pentru trei zile, astfel încât copilul să poată fi pur și simplu șters. Asta e tot. Slavă Domnului că oamenii buni ne-au hrănit acolo de două ori pe zi”, spune Natalia.
O poveste de viață emoționantă care s-a sfârșit cu bine..
Potrivit educatoarei, copiii sunt cu probleme de sănătate, cinci dintre ei suferind de enurezis.
„Și noi am rămas fără apă, copiii nu au unde să se spele. Iar la ora șase, la ora stingerii, ușa unde eram noi era încuiată ca să se înțeleagă. Am pus o găleată, iar copiii se duc la această găleată pentru nevoi.”, explică Natalia.
„Obuzele au zburat pe deasupra capetelor noastre, prin biserică. La ora șase dimineața, când ușa a fost deschisă, un bărbat s-a dus la toaletă, iar piciorul i-a fost tăiat în bucăți. Era periculos să ne deplasăm prin curte. Apoi a venit așa-zisul coridor verde”, adaugă femeia.
Drumurile distruse și câmpurile-incendiu au dus copiii cu autobuzele școlare la Kiev, iar de acolo au fost duși cu trenul la Prykarpattia, care era sigură.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
