Un român de 4 de ani, întors din Anglia a povestit, pentru Reporteris.ro, prin ce a trecut în urma decesului mamei sale, dar și a fostei soții. El susține că birocrația din țara noastră l-a făcut să treacă prin clipe și mai traumatizante, a cheltuit peste 2.000 de lire, a făcut sute de kilometri inutil, a completat sute de hârtii inutile pentru care în Anglia ar fi fost necesar să depună doar câteva solicitări online. Redăm, mai jos, scrisoarea românului, povestită la persoana I.
Povestea halucinantă a unui român revenit din Anglia după ce i-au murit mama și soția
Fosta soție a murit de cancer anul trecut. Acum câteva luni, s-a dus și mama. Tot de cancer. Am 46 de ani, am terminat Economie la Iași, iar de 9 ani sunt stabilit în Anglia. Am un băiat de 16 ani pe care, de câteva luni, l-am adus în UK și l-am înscris la școală.
Rândurile ce urmează descriu experiența traumatizantă prin care am trecut în cele două săptămâni din august 2021 cât am venit în România pentru a rezolva problemele birocratice ce au urmat deceselor fostei soții și a mamei.
„14 zile am fost bătaia de joc a funcționarilor”
Pe scurt, am de rezolvat 4 chestii mari și late: în cazul fostei soții, să închid un credit bancar, iar fiului nostru să-i obțin pensia de urmaș la care are dreptul. De la mamă, să rezolv cu un mic credit în lei și, în același timp, să dezbat moștenirea, fiind unicul copil al părinților, ambii acum dispăruți.
Concluzia, tot în câteva cuvinte: după 14 zile în care am fost tratat cu dispreț, aroganță și zeflemea de funcționari ai statului și angajați bancari, rezultatul este unul dezastruos. N-am reușit să închid niciunul dintre cele două credite, fiul meu nu are și nu va avea prea curând pensie de urmaș, iar moștenirea de la mama, o căsuță și două palme de teren într-un sat din Botoșani, am „externalizat-o”, împuternicind pe altcineva să se ocupe.
În plus, am cheltuit pe drumuri, acte, taxe și impozite echivalentul a 2.000 de lire sterline.
„Nu-mi puteam lua bagajele din Aeroport”
Pentru a rezolva aceste probleme, pe 11 august, la ora 5:10 aterizez pe Aeroportul Otopeni. Semne rele, încă de la primii pași. După ce suntem verificați de DSP și Poliția de Frontieră, mergem spre zona benzilor pentru a ne ridica bagajele. Afișaj lipsă.
Ajungem în dreptul unor uși automate. Patru-cinci dintre noi fac pasul. „Stop, stop”, urlă o agentă de pază. „Gata, ați trecut, nu vă mai puteți întoarce”. Din neatenție, ieșisem din Aeroport, dar fără să fi luat bagaje.
Agenta, fermă pe poziție: „Nu vă mai întoarceți. Dar sunați de-aici și vi se vor aduce”. Și ne proptește în fața unui telefon de perete, ascuns într-un cotlon. Ca-n filmele cu proști, ridic receptorul și sun la numărul companiei aeriene. Și sună și sună. 30 de minute, pe ceas. Niciun răspuns. Zic, hai că-i bună. Am ajuns acasă și nu-mi pot lua bagajele.
Mă întorc la respectiva angajată a firmei de pază. Mă direcționează la o ușă de termopan, cu folie. Adică, dinăuntru se vede, din afară-i ca oglinda. Poliția Aeroportului, cică. Bat și bat. Și iar bat. Tot mai tare. Într-un final, iese un polițist afectat: „Ce bați, mă, așa?”, îmi scuipă printre dinți.
Recuperarea bagajelor, dublă față de durata zborului
Îi explic contextul și-l rog să găsim o soluție să ne recuperăm bagajele. Eram patru inși în situația asta de Păcălici. O femeie cu un copilaș pierduseră deja zborul de legătură cu provincia. Polițistul se apropie de mine, la doar câțiva centimetri de ureche și-mi spune pe un ton batjocoritor: „I-auzi. Și-a pierdut ăsta bagaju’. Au, au, au. Ce să ne facem!?!?”. Și, fără nicio altă vorbă, face stânga împrejur, intră pe ușa pe care ieșise. Și o închide. Rămân ca prostul și nu-mi vine să cred. Pur și simplu ne-a întors spatele.
Îmi rămâne o singură variantă, disperată – e drept, și sun la 112. Îmi vine și să râd și să urlu de frustrare: totuși reclam o sechestrare sau furt de bunuri, la ce s-o fi încadrând chestia asta. După alte câteva zeci de minute, vin 3 agenți. Mă interoghează, ca la poliție, iar unul, mai amabil, anunță compania. „Așteptați, că o să vină cineva să vi le aducă”, sună rezoluția, iar polițiștii dispar și ei.
La 8:30, deci după 3 ore și aproape jumătate de la aterizare eu încă n-aveam bagajele. O ultimă idee. Intru în terminalul plecări și găsesc, în sfârșit, pe cineva de la compania respectivă. După alte câteva minute, apar și bagajele. Concluzia: zborul meu UK – România a făcut 2 ore și 20 de minute, iar operațiunea de recuperare a bagajelor a fost de 3 ore și 30 de minute.
Compasiunea din Anglia vs indiferența din România
Ca o paranteză: și eu în UK am avut tot așa un credit mic. Cinci ani am plătit, 250 de lire pe lună. Acum, înainte să vin în România, îmi mai rămăsese de plătit fix 200 de lire și-l închideam. Eu plecat, am uitat.
Partenera mea le-a scris un email respectivilor de la bancă. Și, cât eram în țară, m-au sunat și mi-au zis să stau liniștit, să-mi rezolv problemele din România, că ultima rată o șterg, că am fost bun platnic. Nu vreau pomană în România, ofer acest exemplu pentru a vedea diferența de abordare, umanitatea și compasiunea vs. rigiditatea și indiferența.
În UK, în 2-3 zile aș fi rezolvat toate aceste probleme pe care în România nu le-am rezolvat în 15 zile. Și încă online, fără deplasări, drumuri și stat la cozi.
Să nu mă înțelegeți greșit. Iubesc România și pe toți oamenii de bună credință. Însă, mă sufoc din cauza modului în care sunt tratat de funcționari ai statului și de cei bancari, în cazul tuturor eu fiind din postura de contribuabil/plătitor.
Aș vrea, peste câțiva ani, să revin în România să deschid o mică afacere în agricultură. Însă, mă strânge în spate faptul că va trebui să interacționez cu acești funcționari obtuzi, lipsiți de orice formă de profesionalism, amabilitate și chiar compasiune“, scrie bărbatul în incheierea scrisorii sale.
Povestea completă pe ReporterIS.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
