Maria Romana De Gasperi este scriitoare, analistă a istoriei și politicii italiene a ultimului secol. Ea avea o prietenă româncă, ei îi scrie acum, potrivit avvenire.it, după moarte. Românca din Italia a ales sinuciderea.
Scrisoarea Maria Romana De Gasperi este sfâșietoare:
”De ce ai căutat moartea, singură, în zorii zilei, când întreg satul încă dormea? Ai plâns și ai suferit de tânără în țara ta îndepărtată, unde ai învățat să accepți sărăcia, iernile reci pline de zăpadă și să iubești copacii care înfloreau primăvara pe strada ta. Ți-am văzut mâinile cusând haine pe care le îmbrăcai apoi orgolioasă în timp ce frământai flori de zahăr pentru prieteni care te-au primit în casă ca pe fiica lor. Chiar și după o zi plină de muncă fața ta zâmbea, dar știu, nu părea fericită, poate pentru că viața ți-a cerut și te-a supus la prea multe încercări...
Dar acum, cu toții ne întrebăm de ce ți-ai legat acel ștreang în jurul gâtului până când ți-a luat aerul și ți-a oprit respirația? Ce întuneric ți-a invadat mintea, ce durere ți-a lovit inima? Nu vom ști niciodată... Numai Domnul era lângă tine când te-ai decis să renunți la viața ta. El ți-a acceptat slăbiciunea, tăcerea misterioasă, durerea pe care fiecare dintre noi o poartă în inimi la un moment dat în viață, iar EL te-a ajutat să treci la eternitate chiar și în acest fel, fără mângâierea cuiva.
Abia atunci descoperim cât de imens este spațiul sufletului omenesc, fără limite precise și fără certitudini. Ni s-a promis lumina veșnică, dar cât de dificil este pentru noi, cei care rămânem tot mai singuri, să ne imaginăm frumusețea supremă a iubirii veșnice!?
Plânsul celor care te-au iubit se va face auzit în câmpiile și văile României ca un ecou al durerii familiei tale, chiar dacă știm că sufletul tău acum este în pace. Nimic mai mult nu pot să-ți zic tânără prietenă, deoarece ne-am cunoscut doar în scurtul sezon de vară atunci când în mica grădină din orașul Trentino înfloreau mușcate, panseluțe și pâlcuri mici de margarete.
Dacă durerea sau dezamăgirea nu ne sunt povestite, distrați de multitudinea știrilor care ne inundă viața, nu putem vedea deseori durerea celor din jurul nostru, fricile, temerile lor de a vorbi despre ei înșiși. Ceea ce noi numim „bună educație" ne împiedică să ne împărtășim durerea cu ceilalți.
Lacrimile sufletului, care nu au nici strigăt, nici culoare, pot lăsa răni veșnice care par să dispară pe moment ca apoi să se întoarcă fără să ne avertizeze, atunci când nimic nu ne poate apăra.
Atunci, dacă ești puternică, poți să ieși pe ușă și să cauți o mână care să te însoțească pe drumul greu de fiecare zi, unde poți să dăruiești acel zâmbet pe care îl credeai pierdut pentru totdeauna, dar pe care viața ți-l impune să-l ai pentru a-i putea ajuta pe cei care au mai multă nevoie decât tine”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
