„Găzdiță, găzdiță,
Ți-am ieșit în portiță,
Te uită în sus
Că stelele nu-s;
Te uită pe cer
Că stelele pier.
Ia-n nume de bine
De-aceste copile;
Tortul ce ți-am tors
Fie-ți de folos.”
Iubite prieten de peste hotare și din țară, am scotocit prin vasta Bibliotecă Centrală Universitară Carol I, unde am găsit, în cartea „Tradiții de muncă românești – în obiceiuri, folclor, artă populară”, de Alexandru Popescu, publicată la editura Științifică și Enciclopedică în anul 1986, o sumedenie de informații interesante despre clacă și șezătoare. Am mai auzit de aceste expresii, sensul unora chiar modificându-se în timp, dar parcă așa cum ți le prezintă autorul, care la rândul lui s-a folosit de un aparat critic important, poți avea o imagine cuprinzătoare a acestora.
Lucrarea se bucură de o prefață scrisă de Prof. univ. dr. doc. Mihai pop, care notează: „În ansamblul relațiilor dintre oameni, obiceiurile, în general, ceremoniile și ritualurile, în special, sunt acte de mediere care marchează începuturile și sfârșiturile, ceea ce poate fi aleatoriu, căci, în fond, orice sfârșit este și un început, ca de pildă, în obiceiurile Anului Nou. Acest lucru are o maximă valabilitate mai cu seamă în riturile care ajută depășirea situațiilor liminale” și conchide „Astfel, obiceiurile, cu cele două nivele ale lor, cel al modelelor mentale unitare, proprii fiecărui popor, și cel al realizărilor lor variate în diferite comunități, constituie un corpus, o unică bogăție pentru că desprindem din ele, prin analiză, concepția de viață a popoarelor. Deci și conceptul de muncă, ca element integrat al concepției de viață a poporului român.”
Ce scrie Alexandru Popescu despre tradițiile de muncă românești:
„Avându-și originea în aceleași baze de organizare colectivă a economiei sătești, formele de întrajutorare în muncă se diferențiază de cele de asociere prin faptul că nu presupun un regim de reciprocitate obligatorie, de schimb de servicii echivalente, ci au drept scop sprijinul mutual, benevol acordat de comunitate unor membri ai săi, în diferite momente ale activității productive, în care, de cele mai multe ori, forțele individuale nu sunt suficiente. Astfel, exprimând același spirit de solidaritate socială, obiceiurile de întrajutorare în muncă devin nu numai un mijloc de înlesnire, de catalizare a muncii, ci și o formă de activitate a vieții comunitare culturale.
„Principalele forme de întrajutorare în muncă cu caracter tradițional sunt claca și șezătoarea, între care există de asemenea o serie de diferențieri: în vreme ce claca presupune depunerea unei munci de către o grupă a comunității în folosul unuia dintre membrii ei, șezătoarea reprezintă o reuniune în cadrul căreia fiecare lucrează , într-un cadru colectiv, pentru propriul său folos. În realitate, diferențele dintre ele sunt de natură graduală și variază în funcție de formele concrete de existență a acestor obiceiuri, de perioada istorică, de tradițiile locale, rezultat și al unui anumit profil social-economic al zonei respective.”
Ion Ionică, un apreciat cercetător al fenomenului, evocat de autor
„Investigațiile privitoare la aceste forme de obiceiuri, în ciuda unui fond de date relativ mare și a importanței lor în viața comunitară, au cel mai adesea un caracter particular, referindu-se doar la o anumită zonă sau ocupație. Cercetări mai ample privitoare la clacă le datorăm lui Ion Ionică, care deși se referă cu predilecție la Transilvania, au semnificație teoretică mai largă. Pornind de la exemplul clăcii se seceriș, Ionică descrie câteva trăsături mai largi ale clăcii. Ea reprezintă o formă de muncă în comun, gratuită, făcută în folosul „stăpânului clăcii” (denumirea tradițională a gospodarului pentru care se prestează claca), care „omenește”, în schimb, în chipul cel mai ales, pe participanți. Principalul avantaj de ordin tehnic este terminarea într-un timp mai redus a muncii respective. În raport cu timpul de clacă, accentul cade pe una din funcțiunile obiceiului: obligație, cinste (dar) sau ajutor (mutual). Sub aceste aspecte ale sale, claca concretizează un ansamblu de raporturi, specifice civilizației rurale și ilustrează un tip de economie tradițională neintrată încă sau intrată doar parțial în sfera relațiilor capitaliste în mediul agrar. După părerea lui I. Ionică, claca organizează nu doar raporturi de natură economică, ci ar putea fi definită ca un „troc de servicii”, ea extinzându-se în domeniul relațiilor morale și sociale, unde susține și alimentează solidaritatea și unitatea de viață a grupului social.”
Un schimb neîncetat de servicii
„Nu era vorba de un ajutor contabilizat, ci de un schimb neîncetat de servicii, după împrejurările diverse ale vieții, în care se caută, în primul rând, elementul intențional, de natură morală. Pornind de la ideea că scopurile, pe baza cărora se agregă asemenea grupuri, au un dublu caracter, economic și ceremonial, Ionică demonstrează că tipurile de clacă sunt expresia anumitor forme de organizare socială și familială. Una dintre concluziile studiului său cu mai largă aplicabilitate este aceea că amploarea ceremonială, adică a obiceiurilor cu funcție diversă care se petrec în acest cadru, este cu atât mai mare cu cât grupul respectiv este mai mare.”
„Așadar, dintr-o perspectivă social-economică, principalele tipuri de clacă erau:
Claca la notabilitățile satului (preot, primar, notar etc) având un caracter quasiobligatoriu. În ciuda încercărilor de a atrage un grup de muncă cât mai mare prin crearea unui mediu sărbătoresc, chiar prin petreceri, totuși cadrul ceremonial este destul de redus.
Claca între neamuri reprezintă o rămășiță a relațiilor de spiță de neam și se păstrează în forme restrânse; ca și în cazul asocierilor de muncă, criteriul rudeniei pierde tot mai mult teren în favoarea criteriului vecinătății sau a altor criterii social-economice.
Claca pe sexe (de exemplu, claca femeilor) se restrânge în activități care reclamau o anumită specializare (de exemplu, la tors).
Claca pe grupe de vârstă nu avea un caracter închis (de exemplu, la claca femeilor puteau veni și fete) sau își însușea specific ceremonial (claca la vătaful cetei de feciori).
Claca la femeile văduve sau la bătrâni, care au putut fi constatate până în perioade destul de apropiate, reprezenta o materializare a funcției de „asistență socială” a comunităților.
Claca mixtă, cu caracter deschis, la care mai diverse categorii de sex și vârstă, s-a impus tot mai mult nu numai ca amploare, ci și ca pondere culturală.
Claca întregului sat: este vorba de o prestație ocazională la lucrările de interes public (întreținerea drumurilor, a podurilor, pășunilor etc) la care avea datoria să participe întreaga colectivitate a satului, în tot cazul bărbații.”
„În ceea ce privește formele muncii de clacă în raport cu ocupațiile tradiționale aferente, trebuie subliniat că ele au variat în funcție de perioadă și de specificul economic al zonelor respective. Pentru o perioadă mai îndepărtată, socotim necesară, pentru a da o imagine de ansamblu a fenomenului, o trecere în revistă a datelor strânse prin „Chestionarul juridic”, inițiat de B.P. Hașdeu. Dintre clăcile care se făceau seara, sunt amintite clăcile de tors, la scărmănat de lână și al curățat de porumb, la care, de regulă, gazda chema lăutari și se făcea joc. Dintre clăcile de zi, la munci mai intense, sunt pomenite muncile de secerat, făcutul de vălătuci și lipitul casei, arat, prășilă etc. De obicei, clăcile aveau loc în zilele de sărbătoare, când se putea aduna mai multă lume, iar lucrul alterna și se încheia cu joc.
Principalele forme de clacă:
Claca de tors avea loc toamna și iarna, fie în casă, fie la o răspântie de drumuri. Erau însoțite de aprinderea unor focuri (de aceea mai purtau denumirea de „la focuri”). Lucrau femei dar veneau și flăcăi. Repertoriul de cântece și povești era de obicei deosebit de bogat. Gazda era datoare să-i îmbie pe cei ce lucrau pentru ea cu unele mâncăruri mai simple și băutură. O formă derivată este aceea de clacă la tors (sau scărmănat, cusut, țesut) la casele fetelor care își pregăteau zestrea. Uneori asemenea clăci se terminau cu joc. În părțile Făgărașului exista și un cântec al gazdei, terminat cu” urarea care deschide acest articol.
Clăcile la curățat („curat”, „dezghiocat” porumb aveau, în primul rând, un caracter productiv, dat fiind că operația trebuia să se termine repede, dar au dezvoltat și un bogat repertoriu folcloric. Erau clăci cu lăutari la care chiar noaptea târziu se făcea joc. În același timp, destul de amplu era repertoriul de narațiuni, ghicitori etc.
Clăcile la arat se făceau mai ales pentru femeile văduve sau pentru cei care nu aveau plug sau vite.
Clăcile la prășit erau dintre cele mai ample, de cele mai multe ori însoțite de cântecul lăutarilor, care mergeau înaintea celor ce lucrau. Se terminau adesea cu o horă, ca și clăcile de cosit și strâns fânul.
Clăcile la făcutul casei aveau un aspect deosebit de pitoresc. Menționăm, de pildă, clăcile „la nisip” sau bătutul pământului la poditul casei, constatate de noi până într-o perioadă recentă în Moldova de nord: cei care participau la clacă aduceau lutul pe care îl bătătoreau încingând un joc pe el.
Clăcile la seceriș reprezintă una din cele mai ample forme de întrajutorare în muncă, cu bogat repertoriu de obiceiuri și folcloric, ele constituind în multe zone din Transilvania, cadrul în care se desfășoară unele din cele mai semnificative și bogate obiceiuri de muncă: obiceiurile de recoltare de tipul „Cununei”, „Buzduganului” etc.
Alexandru Popescu scrie că „evoluția și structura acestei forme de întrajutorare a fost de altfel aceea care a determinat, în bună măsură, transformarea obiceiurilor de recoltare în adevărate sărbători ale muncii, având, la rândul lor, o structură deosebit de complexă și cu mare putere de adaptare.”
În următoarea scriere ne vom referi și la șezătoare și la ceea ce însemna ea în acest cadru al obiceiurilor de muncă.
(va urma)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
