„21 decembrie 1989. Tocmai ce iesisem din inchisoare de 2 zile, nici nu ma dezmeticisem bine, nu-mi venea, inca, sa cred ca sunt libera. Nu stii cat de nepretuita este libertatea pana nu ti se ia, pana nu ai fost inchis macar o saptamana. Primim tot de ca si cum ni s-ar cuveni. Cand, de fapt, nimic nu ni se cuvine si orice ne poate fi luat oricand de catre altii, de viata, sau de noi insine.
Pentru ca viata ne-o putem lua si noi singuri cand ajungem sa n-o mai pretuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem pana-n momentul in care ni se ia, intr-un fel sau altul, asa e natura umana, ingrata si superficiala.
Atunci, in ’89, la libertatea pe care mi-o recastigasem dupa un periplu de 3 luni prin 5 inchisori (batalionul de la Oravita, arestul de la Resita, Penitenciarul de la Timisoara, Jilava si arestul din Rahova), se adauga libertatea noastra, a tuturor, libertatea poporului meu. Stiu, suna patetic, dar asa simteam atunci, patetic, toti simteam patetic, ne iubeam, ne imbratisam, ne castigasem libertatea pe care n-o avusesem niciodata (cel putin, generatia mea).
Eram beata de fericire, de libertate, de speranta si exaltare pentru ce va sa vina. Au fost zile de gratie, ii multumesc lui Dumnezeu ca le-am trait, ma bucur ca n-am reusit sa trec granita, in disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnava, in Germania, ma bucur ca am trait in doua epoci, ma bucur ca am avut experienta inchisorii si a terorii pe care securitatea a exercitat-o cu atata sârg asupra familiei mele si ma mai bucur ca, desi atunci ii dispretuiam si ii sfidam pe securisti, acum nu sunt traversata nici de ura, nici de vreo dorinta de razbunare.
„Pacatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea“
Pacatul pe care il comit si mi-l asum e dezamagirea, mai mult, chiar lehamitea si greata. Da, greata, suna foarte urat, unii nu ma vor intelege, dar de ce as minti, de ce mi-as menaja propriul popor cand, iubindu-l, el ma dezamageste in fiecare zi? Poporul roman ofera, ochilor mei, cel putin, o priveliste dezolanta. Tara mea imi refuza dreptul la fericire. Iar sunt patetica, dar imi asum si asta, iar pe cei care nu sunt de acord cu mine ii felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovada, pentru abilitatea lor extraordinara de a-si crea un univers propriu in afara sau inlauntrul universului inconjurator. Sau pentru egoismul lor? Pentru putinta de a ignora ce vad in jurul lor si interesul exclusiv fata de propria persoana?
Eu ma predau, nu mai am speranta. Cum sa mai poti dormi linistit in timp ce atatea alte fiinte sufera, sunt umilite si strivite de capitalismul salbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul romanesc mai degraba, poate… Sau nu ma predau, pentru ca lupt, pentru ca aproape ca nu trece zi sa nu intru in razboi cu establishmentul, un razboi epuizant in care ma lupt fara speranta. Din cand in cand mai iau cate o gura de oxigen, ca sa mai pot respira aerul irespirabil al patriei.
Noroc cu oamenii, putini, dar frumosi, verticali si inteligenti, insule de bun simt pe care ma refugiez cand simt ca nu mai pot inota in mocirla, cand simt ca ma duc la fund cu noroi in gura, in gat, pe trahee, cand simt ca mai am putin si ma inec intr-o moarte suficient de spectaculoasa ca sa poata deschide linistit orice jurnal de stiri din zilele noastre. Nu v-ati simtit niciodata in deriva intr-o lume care nu seamana deloc cu cea pe care ne-o imaginam in zilele unui decembrie romanesc redesteptat? Ca apoi sa cadem din nou intr-un somn bolnav, poate mai bolnav ca inainte, pentru ca acum dormim in plina libertate.
„Asta scriam acum 10 ani, la 20 de ani de la Revoluție“
Am fost atunci la Piata Universitatii, la Televiziune, aveam cu mine drapelul cu gaura, cat de drag imi era, mi-am luat fratiorul cu mine, avea atunci 13 ani, tatal meu era consemnat la clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc ca era ofiter MAPN si ca ramasese macar cu acest statut dupa ce fusese scuipat ca o masea stricata din televiziune, la ordinele tovarasilor, tovarasei, etc), suna disperat acasa si ma ruga sa nu ies in strada. N-am putut, stia si el ca n-o sa pot, nu s-a suparat. Cine s-ar fi putut supara pe cine in zilele acelea?
Am strigat din toti rarunchii OLE OLE, CEAUSESCU NU MAI E, nu cred c-am fost mai fericita nici cand m-a luat de mana prima oara iubitul meu din liceu, am fost la televiziune ca sa vad cum arata cand e libera, ca sa intru in locul in care eu si familia mea nu mai aveam voie sa intram de 7 ani, desi ea a fost viata tatalui meu si copilaria mea, desi ea imi furase tatal care ma saruta pe frunte doar in somn (credea el…!), desi crescusem in locul acela si-i cunosteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fusesera familia mea, familia pe care acasa n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatalui meu pentru ea.
Am vazut atunci in televiziune oameni fericiti, sincer fericiti, eliberati, in sfarsit, de teroarea cenzurii si a prosternarii tampe, am vazut si oportunismul de acum mijind de atunci deja, inca timid si dezorganizat, mai viguros si mai agresiv pe zi ce trecea apoi. Inca ma faceam ca nu-l vad, nu voiam sa traiesc nici un sentiment urat, eram prea mandra de ai mei, ca sa-mi ingadui sa-i vad in adevarata lor lumina, sau ca sa-i judec pe cei care acum, multi dintre ei, sunt cocotati in varful scarilor sociale, mai solide sau mai subrede, dar in varful lor. Putini dintre ei s-au retras, mai tarziu, cu decenta, discret, in conuri de umbra cuvenite dupa atata desfatare in lumina reflectoarelor (daca tot vorbim despre televiziune, nu?), dupa atat pupat de maini si nu numai de maini…ale mai marilor analfabeti ai vremii
(Asta scriam acum 10 ani, la 20 de ani de la Revolutie. Acum nu mai pot sa scriu despre asta decat doua-trei fraze acolo. De ce? Nu știu nici eu exact)“, scria Cristina Țopescu pe pagina ei de Facebook pe 22 decembrie, la comemorarea Revoluției române.
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
