Dragă prieten român de peste hotare și din țară, iată că a venit vremea să ne aplecăm și asupra unor credințe și obiceiuri cuvioase, culese din broșura Credințe și obiceiuri cuvioase, editată de Asociațiunea pentru literatură Română și cultura poporului român „ASTRA”, înființată în anul 1861. Documentul a apărut la Biblioteca poporală a Asociațiunii, în anul al 32-lea, nr. 270, în 1941. Editura își avea sediul în Sibiu, pe strada Șaguna, nr.6.
De data aceasta vom aborda și dintr-o altă perspectivă, arătând cum preotul Aurel A. Velea își exprimă vehemența în neasimilarea pomului de Crăciun ca simbol al nașterii Mântuitorului, negăsind niciun motiv ca acesta să fie asimilat obiceiurilor românești. Ba mai mult, prelatul îl consideră un obicei costisitor, care a pornit să se extindă de sus în jos, adică de la cei avuți spre cei mai puțin avuți. Perspectiva acestuia ne este utilă, pentru a putea explica la rândul nostru, copiilor, pe deplin originile bradului de Crăciun, atunci când vom fi întrebați. Nu este exclus ca tocmai copiii să fi jucat un rol însemnat în extinderea acestui obicei, tratat cu duritate de Velea, care îl plasa în rândul cadourilor neavenite, pe care românul tinde să și le facă singur.
Culegătorul datinilor, obiceiurilor și credințelor, preotul Aurel A. Velea notează în cuvântul înainte că poporul nostru are un tezaur scump cu bunuri spirituale, în care datinile, obiceiurile și credințele strămoșești ocupă și ele un loc însemnat. – „Cum însă mai sunt și unele datini cu obiceiuri păgâne și credințe deșarte care vin să ne strice sufletul, fiind străine de credința și tradiția noastră adevărată, creștină, am socotit că ar fi mai bine să începem a le alege pe cele bune de cele rele.”
Pomul de Crăciun. Un obicei străin de credința și tradiția noastră
Bradul, ca pom de Crăciun, atât după origine cât și după înfățișarea sa de azi, nu are nimic din credința și tradiția noastră creștină ortodoxă, ci din contră este în dauna virtuții iubirii deaproapelui și o risipire a avutului nostru național. Alegerea bradului ca pom de Crăciun se datorește ramurilor verzi pe care le are chiar și în anotimpul când ceilalți arbori sunt lipsiți de frunzele lor.
La înfățișarea ce o are azi au contribuit elemente vechi păgâne, germanice și celtice, precum și unele datini ale Calendelor romane, adică Anul nou roman, la care s-au mai adăugat apoi câteva simboluri rituale și interpretări din domeniul basmelor pentru copii. Romanii, deoarece aveau credința că ramurile verzi aduc noroc, la calende își dăruiau ramuri și frunze verzi, iar cu ghirlande de frunze de lauri ori cu ilice împodobeau casele lor. Tot asemenea neamurile germanice și celtice aveau credința că ramurile verzi ca și cele de vâsc aduc noroc, iar cele ghimpoase erau socotite ca mijloace bune pentru aruncarea spiritelor rele. (Conf. H. Călinescu: Pomul de Crăciun „Universul” Nr. 354 din 25 XII. 1939.) Cu asemenea ramuri, arbuști sau arbori, aceste neamuri își păzeau casele lor de demoni punând la uși, ferestri și chiar în casă jnepeni, pini și brazi, mai ales în anotimpul când prin părțile nordice sunt cele mai lungi nopți și deci și zilele cele mai scurte. ” notează preotul Velea
Metode de înlocuire a pomului de Crăciun – „să părăsim acest obicei!”
„Astfel din motive de superstiție cât și pentru a împodobi casa cu ramuri verzi de Crăciun, s-a ajuns la brad ca pom de Crăciun, fiind el „copacul credincios ce frunza nu și-o pierde.”
Dar pentru a avea în casă, la Crăciun, ramuri verzi și înflorite, este un alt mijloc cu care se poate înlocui acela al pomului de Crăciun, anume din ziua de Sf. Andrei se pun în apă, la căldură, ramuri de vișin, liliac, măr ș.a. care apoi înfloresc chiar pe Crăciun, la care nu se cade a le alătura nicio altă podoabă falsă.
Acest obiceiu își are originea într-o legendă creștină după care, în noaptea de Crăciun, toți pomii amorțiți în somnul de iarnă, înfloresc pentru câteva clipe, iar înflorirea ramurilor în casă este considerată ca semn bun.
Obiceiul cu bradul pom de Crăciun a fost împrumutat de Români, mai mult după războiul mondial (n.r. Primul Război Mondial), de la străinii din Ardeal și a început cam de sus în jos, molipsindu-ne nația noastră, așa că și pentru motivul acesta ar fi de dorit să-l părăsim cât mai de vreme.” solicită îngrijorat autorul.
Podoabele pomului, o abatere de la tradiție și credință
„Ceea ce mai constituie o abatere de la credința și tradiția noastră ortodoxă este că prin podoabele ce se pun pe un astfel de pom se risipește o sumă destul de însemnată, care s-ar fi putut folosi în scopul de a cumpăra cele de lipsă pentru a sătura și îmbrăca numai bine un om sărac.
Prin cheltuielile cu bradul se dau daruri în familie, adică tot ție: dând daruri colindătorilor, după tradiția românească dăm la săraci.
Sărbătoarea Crăciunului ne aduce aminte de iubirea și milostivirea lui Dumnezeu, care pentru mântuirea neamului omenesc a lăsat mărirea Sa din Ceriuri și S-a pogorît pe pământ ca să nască în ieslea săracă și astfel să ne arate cum trebuie să ne jertfim pentru deaproapele.
Porunca ceasului de față mai cere ca să nu uităm că și acuma, ca în trecut „codrul e frate cu Românul” și deci să nu risipim avutul național pentru o podoabă de câteva zile, care apoi o aruncăm, ci să lăsăm ca brazii tineri și gingași, răsadul acela ales de pădure măreață să rămână podoaba munților și din care să luăm numai atunci când ei ajung să fie buni ca material de construcție sau altă unitate obștească.
***
Deci să părăsim obiceiul cu pomul de Crăciun, fiind străin de credința și tradiția noastră ortodoxă.
Cum obiceiul cu pomul Crăciunului se lățește tot printre oamenii cei mai de Doamne-ajută ai neamului; astfel fiind, nu va trece mult și se va răspândi prin toate startele poporului, care, Doamne ferește, poate că-și va uita obiceiurile și datinile părinților lor și cotropirea străină va fi mai ușoară”. (Petre Ispirescu: din poveștile unchiașului sfătos. Vezi publicațiunea periodică „Pagini alese din scriitori români” (Nr. 148, pag. 14)” adaugă Aurel A. Velea în broșura ASTRA.
De la pomul de Crăciun nu aflăm nimic despre nașterea Domnului
„De altfel chiar având în casă bradul ca pom de Crăciun nu aflăm nimic despere nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, de bucuria cea mare a creștinătății și nici nu îndeplinim nimic din Evanghelia Sa cu privire la iubirea deaproapelui.
Sfânta Evanghelie ne spune că atunci când s-a născut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, un înger a vestit păstorilor zicând: „Nu vă temeți, căci aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul” [Luca 2, 10] și că „deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu și zicând: Mărire întru cel de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-învoire [Luca 2, 13-14].
Dacă căutăm înțelesul acestor citate ușor putem să ne dăm seama de ceea ce înseamnă a prăznui Nașterea Domnului după cuvintele din Sf. Scriptură. Cum atunci îngerul cu mulțimea de oaste cerească aduse vestea cea bună, lăudând pe Dumnezeu, tot așa cetele de colindători, umblând pe la casele tuturor, vestesc cu bucurie Nașterea Domnului de care putem să ne bucurăm cu toții, aducând cântări de slavă lui Dumnezeu.”
Concluzii tranșante ale autorului : „Nu pomul de Crăciun vestește Nașterea, ci Colinda, Steaua, Irozii, Plugușorul ș.a.
„Deci nu cu pomul de Crăciun se vestește poporului nostru creștin bucuria Nașterii Domnului, ci prin glasul colindătorilor care ne cântă la ferestri, așa cum am moștenit de la strămoșii noștri.
Căci „dacă în vremuri de bejenie și în timpul marilor prigoniri religioase au putut amuți pentru scurtă vreme glasul clopotnițelor de dealuri, versurile melodice ale colindătorilor au însoțit pe bejenari în locul lor de refugiu, transformând pe fiecare colindător în o clopotniță vie a „legii românești”. (Victor Stanciu: minunate sunt lucrurile Tale. Colecția Cărțile vieții – Cluj, 1939, pag. 126).
Iată deci că la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos noi avem obiceiurile noastre strămoșești, cum sunt acelea de a umbla pe la casele creștinilor cu Colinda, Steaua, Irozii, Plugușorul ș.a.
Acestea numai „ne-au legănat basmul copilăriei și la sunetul lor – la apariția colindătorilor urători – încă se mai umezesc azi pleoapele cuminților bătrâni ce jinduiesc după frumusețele apuse, ba chiar și ochii celor cu deosebită sensibilitate, greu își pot ostoi jalea și aleanul” (Ing. C. Cristea: Bradul pom de Crăciun, vezi Ogorul românesc, 1938.)
Duioase amintiri mă poartă cu gândul la satul în care m-am născut – Văleni, județul Someș – unde, în anii copilăriei mele, o vedeam totdeauna pe mama în noaptea Crăciunului cum chema în casă și „omenea”, cinstea cu colăcei toate cetele de colindători care, acolo, umblau de seara până în zorii zilei.
Numai îndeplinind creștineștile noastre obiceiuri și ajutând pe deaproapele nostru trăim cu adevărat cum ne învață Evanghelia Domnului, după care apoi putem nădăjdui ca la obșteasca înviere și judecată să fim împreună cu aceia cărora le va spune Domnul: „Veniți, binecuvântați părintelui meu, moșteniți împărăția care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat, am însetat și mi-ați dat de am băut, străin am fost și m-ați primit. Gol și m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și m-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la mine.” [Mat. C. 25 V.34-36.]” conchide preotul în documentul din 1941.
Iată, așadar, dragă prieten de peste hotare, dar și din țară, cum era privit de către un preot ardelean, pomul de Crăciun, din perspectivă religioasă. Asta nu l-a împiedicat să ajungă unul dintre cele mai îndrăgite simboluri ale prezentului. Explicațiile însă merită căutate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
