Nu făceam parte din Uniunea Europeană, iar un permis de muncă era un vis rar, greu de obținut. Cei care îndrăzneau să rămână ilegal în Grecia, Italia, Germania, Spania sau Franța o făceau cu prețul fricii constante: de razii, de expulzare, de abuzuri și de neputința de a-și apăra drepturile.
Nicoleta este una dintre miile de voci care povestesc, peste ani, despre acea perioadă. Astăzi trăiește în Germania, dar își amintește cu intensitate perioada în care a muncit fără forme legale într-o tavernă din Grecia, în anul 2002. O simplă amintire – un telefon public – îi reactivează întreaga traumă a anilor petrecuți în umbra Europei:
„Și tu ai stat în străinătate cu frică la acest telefon când era ilegal în țările în care ai plecat? Nu știu unde ai plecat tu, dar eu am fost la muncă în Grecia în 2002 și mă temeam să sun pentru că în jurul meu circula poliția tot timpul. Românii nu puteau să plece în orice țară voiau ei atunci, acum 22 de ani, și tare mi-a fost frică la acest telefon…”, spune ea, cu glas încărcat de emoție.
Pe atunci, România era încă departe de statutul de membru UE, care avea să vină abia în 2007. Până atunci, pentru mulți dintre compatrioții noștri, Europa era un vis, dar și o fortăreață a interdicțiilor și controalelor. În lipsa unor acorduri bilaterale solide privind forța de muncă sau libera circulație, românii riscau enorm.
Ce riscau românii care lucrau ilegal în acei ani
Cei care erau prinși muncind fără acte puteau fi arestați, amendați și, în cele mai multe cazuri, expulzați cu interdicție de reîntoarcere de până la 10 ani. În Germania, Grecia sau Italia, un control de rutină pe stradă putea duce la o verificare de identitate, iar dacă nu aveai actele în regulă sau permis de ședere, drumul se oprea la secția de poliție. Pentru mulți, urma un zbor forțat înapoi în România, cu interdicția clară de a mai intra în spațiul Schengen – pe atunci, o lume complet străină și de neatins pentru majoritatea.
Pe lângă riscul de expulzare, românii lucrau adesea pe salarii mult sub minimul legal, fără asigurare medicală, fără contracte, fără protecție. Erau vulnerabili la accidente de muncă, la abuzuri sexuale sau fizice, și nu puține au fost cazurile de exploatare severă – muncă forțată, cazare în condiții inumane, rețineri ilegale ale pașapoartelor de către angajatori sau intermediari.
Dar, cum spune Nicoleta, „bani prea mulți nu aveam. Îmi aveam grijă de nepoțelul meu, lucram la o tavernă în Grecia și mi-a fost foarte frică de acest telefon...”.
Telefonul public devenise pentru mulți români o legătură fragilă cu „acasă”, dar și o amenințare: fiecare apel putea atrage atenția autorităților. Un apel prea lung, prea des, putea stârni suspiciuni.
O viață între promisiuni și dezamăgiri
Nicoleta povestește și despre greutățile sufletești care au însoțit această viață dusă pe fugă, între frică și speranță: „Am avut un 'gagiu' care, cu timpul, m-a părăsit. Adică un băiat de la sat, de la noi, care, la un moment dat în Italia, a uitat de mine și nu mai răspundea la telefon. Și am fost dezamăgită. Și da, dacă el nu m-a mai căutat, nu l-am căutat nici eu și, ca drept răsplată, m-am căsătorit cu un cetățean grec, care n-a fost nici aia o idee bună, da’ asta e, ce să facem acum?”.
Viața a dus-o în cele din urmă în Germania, unde a reușit să își refacă drumul, dar în sufletul ei, întoarcerea în România rămâne o chemare profundă. „Soarta mă vrea în România. Și cam se termină statul prin străinătate. Pe nicăieri nu mai este bine. Ne întoarcem acasă, dragi români de la telefonul public. Hai să dăm timpul înapoi, să ne întoarcem acasă la noi, țărișoara noastră, pe pământul strămoșesc”.
Un apel din trecut care ne cheamă spre viitor
Povestea Nicoletei este, de fapt, povestea unei generații. A românilor care au luptat cu sărăcia, cu granițele, cu legile altora, pentru a trimite bani acasă, pentru a-și salva copiii, părinții sau propriile vise. Mulți dintre ei trăiesc astăzi în Europa cu acte în regulă, dar nu au uitat prin ce au trecut. Telefonul public a rămas, pentru aceștia, un simbol al unei vieți trăite pe muchie de cuțit.
Pentru tinerii care astăzi pot "zbura" cu buletinul și se pot angaja legal în orice stat UE, această poveste ar trebui să fie o lecție despre prețul plătit de cei dinainte. Pentru că libertatea de mișcare nu a fost mereu un drept: a fost un vis pentru care mulți au trăit cu teamă și au luptat în tăcere.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
