În mijlocul agitației urbane a Timișoarei, un loc neobișnuit și neașteptat ascunde povești impresionante. Printre tufele dense de mure, salcâmi și alte plante spinoase, la cimitirul săracilor din oraș, un om în vârstă de 80 de ani, Manfred Kögler, se luptă să descopere un colț liniștit unde odihnește tatăl său. Moartea acestuia, un fost prizonier de război pe Frontul de Est, a lăsat urme adânci în viața fiului său, care, după decenii, a făcut călătoria din Germania pentru a-l găsi.
Kögler și-a început căutarea tatălui în 2014, însă greutățile întâmpinate – de la lipsa de semne clare până la vegetația densă care acoperă cimitirul – au făcut din această încercare o adevărată odisee. Cu ajutorul Consulatului Germaniei și al arhivistului Claudiu Călin, el a reușit, în cele din urmă, să localizeze un punct de referință – o cruce – aproape de capela din cimitir, unde tatăl său a fost îngropat în blocul B, rândul 14.
Acest spațiu, abandonat și sufocat de vegetație, i-a ridicat multe întrebări lui Kögler, care a încercat să obțină sprijin de la autoritățile din Timișoara pentru a transforma locul într-un memorial demn. Într-o scrisoare adresată primarului, el a subliniat importanța cimitirului ca simbol al unității europene și a diversității etnice și religioase din oraș. Deși răspunsul autorităților întârzie, speranța rămâne vie că acest loc de odihnă va deveni un monument de omagiu pentru cei care și-au pierdut viețile în războaie și conflicte.
Iată o parte a interviului oferit de acesta presei germane:
-Domnule Kögler, de unde ați aflat că tatăl dumneavoastră este îngropat aici?
Tatăl meu era pe Frontul de Est și era prizonier de război. Și pentru că s-a îmbolnăvit, a fost trimis acasă cu un transport de prizonieri de război. Dar a murit în tren și apoi a fost înmormântat aici, la Timișoara. Asta a fost după război. Știam că a fost înmormântat în România pentru că un tovarăș care a supraviețuit i-a adus mamei mele verigheta și a raportat că a fost înmormântat în Transilvania. Pe vremea aceea era Cortina de Fier și nu se ajungea aici, așa că pentru mine Timișoara era doar un loc. Apoi am fost multă vreme în Asia și m-am întors doar acum zece ani și apoi m-a interesat unde este Timișoara asta. Și apoi am primit informații precise de la Comisia Mormintelor de Război.
-De ce a fost atât de dificil să găsești mormântul tatălui tău?
În 2020 am intrat aici la intrarea principală și angajatul care ne-a deschis ușa era destul de sigur că toți soldații au fost îngropați pe front. Aveam impresia că vrea să facă lucrurile cât mai repede posibil. Așa că am mers la stâlpul de înaltă tensiune, există și un monument, și am pus acolo florile și o fotografie. Ulterior am primit de la consulat o diagramă care a enumerat rândurile și mai spunea că era la aproximativ 100 de metri de intrarea principală în mormânt, adică în spatele capelei. Și așa mi-am făcut încet drum înainte. Și când am găsit crucea acolo în luna mai a anului trecut, m-am gândit că ar putea fi un punct pe care îl poți folosi ca punct de referință.
-De ce este atât de greu să găsești această cruce?
Ei bine, bălăriile erau crescute foarte mult și chiar trebuie să te lupți să treci prin ele, nici nu îți poți imagina asta. Era ca în junglă. Un punct de referință este capela, de care nu vreau să mă apropii prea mult pentru că se poate prăbuși dintr-o clipă în alta.
-Tatăl tău a murit aproape la scurt timp după război și acum ai 80 de ani. Ce te-a determinat să faci călătoria din Germania pentru a ajunge la mormântul tatălui tău prin acest cimitir inaccesibil?
Cu siguranță există tristețe, dar după 70 de ani a dispărut în fundal. Dar îi sunt foarte recunoscător tatălui meu. Moartea lui a avut un impact foarte important asupra vieții mele. M-am născut în Cehoslovacia și mi-am pierdut atât tatăl, cât și patria de mic copil. Această pierdere m-a făcut să-mi pun întrebarea: „Ce vrei să faci cu viața ta?” De vreme ce casa și familia noastră au fost distruse de la o zi la alta, am vrut să fac ceva cu viața mea care să dureze. Și atunci, când aveam 21-22 de ani, am cunoscut o mișcare de reînnoire catolică, mișcarea Focolari, și am decis să mă implic. Pentru că pot face ceva pentru societate care durează și nu poate fi distrus de un accident sau de război. Și moartea tatălui meu a fost un mare motiv pentru asta și de aceea mă tot întorc să-i mulțumesc pentru cadoul pe care mi l-a dat pentru viața mea. Nu m-am căsătorit și nu am copii. Am lucrat în prelucrarea datelor la o bancă din Austria și apoi în 1981 mișcarea m-a întrebat dacă voi merge în Asia, în Hong Kong. Acolo m-am concentrat exclusiv pe dezvoltarea mișcării.
-Tatăl tău are alți urmași sau tu ești singurul care vizitează acest mormânt?
Am o soră. Mama nu a mai vrut să se căsătorească pentru că îi era teamă că un nou soț sau tatăl vitreg nu va avea dragostea necesară pentru copii. Sora mea nu mai este interesată de istorie.
-Știi ziua în care tatăl tău a murit sau când a fost îngropat?
Nu, nu știm asta. Scria: octombrie 1945. Războiul s-a încheiat în mai și se pare că el a devenit prizonier de război rus cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului. Era la Marea Caspică și au fost nevoiți să dreneze mlaștini. Și apoi, spuneau ei, s-a făcut hidropizie și apoi a fost trimis înapoi, ceea ce nu este atât de normal, pentru că mulți prizonieri de război au murit acolo.
-Ai de gând să te întorci?
Da, plănuiesc să revin regulat. Între timp am cunoscut și Timișoara, ceea ce m-a impresionat cu adevărat, normalitatea cu care conviețuiesc desigur diferite etnii, germani, maghiari, români în special și totodată sârbi. Este extraordinar, cred, și mai este și diversitatea religioasă pe care o experimentez aici. De aceea m-am gândit și că acest cimitir ar putea fi și un loc în care această conviețuire, această unitate a Europei pe care o poți experimenta aici, poate deveni foarte concret vizibilă, că devine ca un monument în care sunt comemorați cei mai diverși martiri ai anului 1989. îngropat. Ar trebui să existe cineva care să cerceteze istoria acestui loc și să o documenteze, astfel încât oamenii care vin în oraș să simtă parțial atmosfera care există aici, dar apoi să aibă și un loc în care să poată fi concretizată unitatea europeană. Și acesta ar putea fi acest cimitir. Desigur, nu în starea în care este acum.
-Ați contactat autoritățile din Timișoara pentru a întreba dacă se poate face ceva sau pentru a indica cum stau lucrurile aici?
Da, i-am scris primarului o scrisoare acum doi ani, înainte de anul Capitalei Culturii, dar nu am primit răspuns. Am avut impresia că poate nici nu a primit scrisoarea. Acum l-am actualizat puțin și l-am transmis primarului prin consulatul german. Potrivit Dr. Se spune că C²lin a fost deja însărcinat de administrația orașului să pună ordine în cimitir. Dar nu există niciun semn de asta. Am avut și o discuție foarte încurajatoare cu episcopul Timișoarei și sper din tot sufletul să se întâmple ceva și ca acest cimitir să devină un memorial demn pentru acești oameni care și-au dat viața pentru unitatea europeană.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
