În 1998, Florin Muller a fost adoptat de un cuplu de germani, după ce a trăit, timp de patru ani, într-o casă de copii din România, în condiții groaznice. Florin comunică prin semne, iar pentru a scrie lucruri, pe care nu le poate exprima cu ajutorul lor, folosește și comunicarea asistată.
În 2014, a absolvit o școală prin corespondență. În același an, i-a fost publicată prima carte, urmată de alte două. A participat la concursuri de poezie, unde s-a numărat, în repetate rânduri, printre laureați. În prezent, Florin este, de asemenea, un vorbitor frecvent la cursuri de formare, lecturi și congrese, deoarece îi place să discute cu oamenii despre problemele sale. El a acceptat să își împărtășească povestea cu cei de la stadtlandmama.de.
Florin: „Știu că am costat 20.000 de mărci“
Reporter: Florin, ai fost adoptat de un cuplu german în 1998...
Da, a fost ca o lumină în singurătatea mea. Veniseră să mă adopte pe mine - care nu eram un băiat prea grozav - și să mă facă copilul lor. Au avut o inimă pentru un băiat neexperimentat în dragoste... și l-au cumpărat. Vorbesc intenționat de "cumpărare", pentru că astăzi știu că am costat 20.000 de mărci. Un gând îngrozitor că oamenii aceștia dragi au trebuit să plătească atât de mulți bani pentru a mă avea și a li se permite să mă iubească.
Înainte de asta, ai fost timp de patru ani într-o casă de copii din România - mai ai amintiri de acolo?
Amintirea mea despre acest timp inutil, neliniștit, care a ținut departe orice iubire, este doar slabă. În fața ochilor meu interiori apar doar fragmente, frânturi de amintiri, amintiri care vin adesea noaptea și mă privează de orice somn.
Îmi amintesc unele lucruri bine, altele mai puțin bine. Cum ar fi că înainte ca părinții mei să vină și să mă cumpere, mâncatul resturilor mi-a salvat viața: resturi amestecate într-un terci dimineața, la prânz și seara. Îngrijitorii turnau rapid mâncarea lichidă din boluri de metal în gâtlejurile copiilor. Înghițirea lentă sau plânsul însemna: mâncarea se întorcea la bucătărie și noi trebuia să continuăm să murim de foame. Așa că a trebuit să fim rapizi.
Am aflat de la părinții mei adoptivi că, după ce m-au luat cu ei în Germania, a trebuit mai întâi să învăț să mestec și să înghit. Nu puteam să o fac pentru că mă obișnuisem ca terciul să se scurgă fără efort. Înghițirea îmi este încă dificilă și astăzi și, în ciuda terapiei intensive cu antrenamente de mestecare și înghițire, încă mănânc doar alimente sub formă de piure. Cele mai mici bucățele mă fac să mă sufoc. Este îngrozitor și mă supără foarte mult.
Astăzi cred, de asemenea, că în acel moment nu tânjeam doar după mâncare și dragoste, ci și după mișcare. Nu puteam să explorăm împrejurimile, nu ne puteam juca, ci doar să stăm nemișcați în paturile noastre. Părinții mei mi-au povestit că, atunci când m-au vizitat pentru prima dată în România, am fost afară cu ei și am plâns îngrozitor, pentru că mă îngrozea ciripitul păsărilor și tot ce era în natură. Fără ajutorul lor, fără grija lor profundă și dezinteresată, o nouă cunoaștere a vieții, a vieții adevărate, nu ar fi fost posibilă.
Florin, adoptat în Germania când avea 4 ani, a primit a doua șansă la viață
În ciuda anilor dificili din primii ani de viață și a autismului, nu v-ați lăsat niciodată doborât, ați absolvit liceul la o școală prin corespondență, sunteți speaker la cursuri de formare și congrese și, în cele din urmă, ați scris și cărți. Ce vă motivează și vă face să continuați? Ce te face să privești atât de pozitiv înainte?
Sunt ajutat de oamenii care lasă o persoană ca mine să-și trăiască viața, oferindu-i liniște și încredere. Privesc cu optimism spre viitor pentru că am norocul de a trăi printre oameni cu suflet mare.
Tocmai ați publicat o carte pentru copii. Despre ce este vorba? Ce este special la el? Ce doriți să obțineți?
Cartea este menită să le ofere părinților, profesorilor și educatorilor posibilitatea de a face autismul mai ușor de înțeles de către copii în contextul unei povești și al unor exemple, bazate pe problemele micuțului Marian, care și-ar dori atât de mult să fie un erou în cadrul brigăzii de pompieri. Cu toate acestea, acest lucru nu pare să devină niciodată realist din cauza autismului său, până când, într-o zi, visul său devine realitate.
Pentru ca problemele micuțului Marian să fie mai ușor de înțeles de către copii, m-am gândit la o rubrică specială. Am făcut cartea interactivă, astfel încât copiii să poată lucra în carte în mai multe puncte, de exemplu, să coloreze o imagine. Ulterior, la sfârșitul cărții, pot vedea cum am colorat imaginea și pot afla de ce arată așa cum o fac eu. Pentru a înțelege mai bine pasiunile și dificultățile mele, care probabil că la început par foarte ciudate și de neînțeles pentru copii, le ofer mici sarcini prin care poate că pot empatiza mai ușor cu problemele mele sau îmi pot înțelege mai bine hobby-urile, care par ciudate.
O altă particularitate este faptul că este o carte autobiografică pentru copii, micul Marian reflectând viața mea. Numele meu complet este Florin Marian. Prin această carte, vreau ca cei mici să învețe de la o vârstă fragedă că fiecare persoană este diferită și că, deși pare ciudată și de neînțeles, este o ființă umană ca oricare altă, un om cu vise, dorințe și preferințe, o ființă umană care dorește să fie iubită.
Florin: „Vreau să-mi văd în sfârșit familia biologică. Copiii tânjesc după părinții lor“
Cartea este publicată în limbile germană și română, de ce a fost atât de important pentru dumneavoastră?
Pentru că am decis să-mi caut familia biologică în România, cartea pentru copii a fost publicată bilingv, în germană și română. Astfel, pot citi cartea și copiii din țara mea de origine, inclusiv nepoții și nepoatele mele, cărora le-am dedicat cartea. Iar atunci când voi vizita țara mea de origine, aș dori să îmi prezint cartea în limba natală. Ar fi grozav dacă ar funcționa.
În acest an, veți avea și o ședință foto foarte specială cu SWR: Spuneți-ne câte ceva și spuneți-ne ce părere aveți despre aceste proiecte.
Despre filmarea SWR: Da, va merge în România, unde vreau să-mi văd în sfârșit familia biologică. Copiii tânjesc după părinții lor, chiar dacă sunt foarte fericiți cu noii lor părinți și nu vor să le fie dor de ei. Cu toate acestea, mulți ar dori să își cunoască originile. Sper că îmi va da un pic mai multă pace interioară. Sper să-mi găsesc acolo familia biologică în totalitate.
Dar am și sentimente de teamă, teamă de reacția familiei mele când mă văd. Acțiunile mele, comportamentul meu nu sunt de înțeles pentru ei și cred că nici ei nu și le pot explica. Dar sper din tot sufletul să filtreze între furia și dezamăgirea față de comportamentul meu enervant și mândria și fericirea de a mă întâlni și de a mă putea îmbrățișa după 26 de ani de separare.
Sau poate că nu vor să mă vadă deloc, poate că mă resping. Chiar dacă încerc să mă obișnuiesc cu asta înainte de călătorie, confruntarea cu adevărul mă va durea foarte tare. Voi avea nevoie de putere și, cum îmi este mai ușor să exprim sentimentele în poezie, aș vrea să fac asta și aici.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
