Livia Păun a emigrat în Quebec în anul 2010 pentru a-și urma visele alături de soțul e. Românca și-a făcut un loc special în inimile locuitorilor Maison Paul-Triquet, din Quebec, pe care acum îi consideră ca o a doua familie.
„Livia este însăși definiția cuvântului înger păzitor. Depășește cu mult rolul ei de îngrijitoare, ea face parte din familie”, spune emoționată Diane Patry. Tatăl ei, Maurice, un veteran de 90 de ani al Forțelor Armate Canadiene și care suferă de boala Parkinson, locuiește de patru ani la Maison Paul-Triquet. Imediat ce acesta din urmă a ajuns la stabiliment, românca a reușit să creeze o puternică legătură umană cu nonagenarul, pe care nu uită să-l salute de fiecare dată când termină o tură. Un moment pe care omul îl așteaptă mereu cu nerăbdare.
„Ea are grijă de el ca și cum ar fi propriul ei tată. Îi luminează zilele cu dăruirea, marea ei umanitate, generozitatea și empatia ei”, spune fiica lui Patry.
„A avea grijă de bătrâni nu este o meserie, ci mai degrabă un mod de viață”
Iar ceilalți rezidenți ai CHSLD (Centrul Spitalului Universitar din Quebec) nu sunt neglijați. Câteva mărturii culese de Le Journal arată munca colosală a româncei și atenția deosebită pe care o acordă seniorilor aflați în grija ei. În perioada cea mai gravă a pandemiei, pensionarii au avut posibilitatea de a efectua apeluri video cu cei dragi, accesul în unitate fiind interzis acestora pentru a asigura siguranța rezidenților.
Ca semn al legăturii unice care o unește pe Livia de „domnii ei”, majoritatea dintre aceștia au preferat să ia legătura prin apel video cu ea, atunci când românca a fost izolată la domiciliu ca măsură preventivă. „Întotdeauna am spus că a avea grijă de bătrâni nu este o meserie, ci mai degrabă un mod de viață. Important este să lucrezi cu inima”, a precizat Livia.
„Mi-a fost greu să-mi spun că nu pot face mai mult pentru a-i ajuta”
Livia Păun a știut mereu că vrea să lucreze în sectorul sănătății și să aibă grijă de bolnavi. Atunci când a avut grijă de tatăl ei în timp ce acesta era țintuit la pat după un accident grav, a înțeles că a fost făcută pentru asta. Deși spune că iubește fiecare aspect al slujbei ei, ea recunoaște că încă se luptă să se împace cu moartea rezidenților pe care îi îngrijea. Iar ultimii doi ani ai pandemiei au fost deosebit de dezastruoși.
„Mi-a fost greu să-mi spun că nu pot face mai mult pentru a-i ajuta, mă simțeam de parcă sunt neajutorat. De fiecare dată când cineva moare, este o poveste întreagă care se stinge”, conchide Livia, cea care este adesea una dintre ultimii care au dat mâna pacienților înainte de ultima călătorie.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
