Jurnal de război: 26 martie - Oamenii încă au sufletul pur, în ciuda războiului
Ieri, la coadă, am observat o femeie foarte frumoasă și zâmbitoare, în jur de 40 de ani. I-am oferit ei și fiilor ei sandvișuri în timp ce așteptau o cină caldă. Doamna a refuzat și m-a întrebat dacă sunt răcită la serviciu. De fapt, era puțin mai frig decât alaltăieri, iar eu stăteam fără haină.
M-am întrebat de unde au venit. S-a dovedit că din Harkov, districtul Orizont. Timp de două săptămâni au stat fără apă, gaz sau lumină în subsol. Apoi s-au mutat alături, unde era cel puțin lumină. În oraș există probleme uriașe cu partea umanitară: în acea săptămână a stat aproape patru ore, dar a primit doar două sticle de apă de jumătate de litru. Niciun produs. Iar în rândul următor nu a primit absolut nimic. "Nu mai avem cereale, bine, și e clar că e timpul să plecăm".
Ați înțeles? Au stat timp de patru săptămâni în beciuri reci, sub foc, aproape fără mâncare sau apă. Și, în ciuda tuturor experiențelor traumatizante, această frumoasă femeie din Harkov era îngrijorată de un voluntar rece care îi turna ceai și îi oferea un sandviș cu brânză.
Aceasta este ceea ce ne diferențiază. Ei nu vor înțelege niciodată acest lucru.
Jurnal de război: 24 martie - „Mi-e teamă că, atunci când le voi întâlni ochii, voi plânge”
Au sosit din Mariupol. Puțini, dar oamenii din Mariupol sunt în mare parte vizibili. Haine închise la culoare, unele dintre femei în baticuri, fără cosmetice. Sunt tăcuți, cineva din când în când întreabă dacă este posibil să ia lapte. Mi-e teamă că, atunci când le voi întâlni ochii, voi plânge. Și nu am dreptul, pentru că ele nu plâng, sunt atât de puternice.
O femeie a fost lovită. Ținea în brațe un terrier înfășurat, iar acesta tremura ușor. Știți cum tremură câinii mici? La început nici nu am bănuit nimic: mi-a vorbit cu vioiciune, mi-a cerut un ceai, am vorbit despre unde să ia mâncare aici. La sfârșit, am întrebat de unde vin. Odată, femeia mi-a răspuns foarte simplu: "Mariupol, dar omul meu a rămas acolo. "
Chiar îmi doresc ca soțul ei să fie bine. Fie ca totul să fie bine cu ea. Iar cățelușul ei micuț nu se temea niciodată că se va termina apa.
Jurnal de război: 18 martie - „Bunica mea se va împotrivi ocupanților până la sfârșit”
Astăzi a lucrat cu noi un voluntar din Cernihiv. Și-a luat soția și fiica și acum îi ajută pe refugiați. El a spus că bunica lui a fost lovită în casă, nu a existat niciun contact cu ei timp de patru zile. Obuzul a străpuns bucătăria și camera. Ferestrele și oglinzile s-au spart, în mod miraculos nimeni nu a fost ucis. Bunica mea a spus că nu va pleca nicăieri de pe pământul ei și că se va împotrivi ocupanților până la sfârșit. Acea parte a casei a fost umplută cu placaj și carton și a fost mutată în cealaltă jumătate.
Curajosul Cernihiv. Bunica puternică. Fie ca ei să reușească.
Jurnal de război: 17 martie - „Mâinile îi tremurau când i-am întins un simplu sandviș”
Azi a sosit Melitopolul.
Profesorul de acolo a povestit cum au mers la mitinguri și au tras în ei. Un tânăr care protesta în apropiere a fost împușcat în picior. Apoi ocupanții l-au întrebat pe organizator despre primarul desemnat. Fata a răspuns că în Ucraina nu se numește, ci se alege. A fost răpită, nu s-a mai știut nimic de ea timp de câteva zile.
Am întrebat o altă refugiată cum a ajuns la Lviv, dacă drumul a fost dificil. Ea a plâns. Mi-a spus că mergea cu mașina pe un coridor verde și că era urmărită. Mâinile îi tremurau când i-am întins un simplu sandviș cu brânză.
O alta, puțin peste patruzeci de ani, a spus că era din Kramatorsk. Fiul ei, un student, a rămas acolo. Va proteja orașul. "Mi-a interzis să stau cu el și m-a trimis la Lviv". Este îngrijorat și crede în forțele armate.
Aceasta este o istorie complet diferită, acest lucru nu este predat în școală. Aceste orașe rămân cuie în inimă. Mariupol, Melitopol, Kramatorsk.
Jurnal de război: 16 martie - „Nu mănânc și nu beau nimic”
Războiul este urât. Aceștia sunt pacienții care se îmbolnăvesc lângă corturi sau în corturi. Saci care miros a ceva foarte vechi. Acesta este un cort spălat după sute de oameni care au petrecut 5 ore acolo. Aceștia sunt adulți nervoși și copii șocați. Uneori este vorba de agresivitatea pe care refugiații pur și simplu nu o pot stăpâni din cauza stresului sau a trăsăturilor de caracter.
Astăzi, la sfârșitul turei, am spălat un cort în care zeci și zeci de oameni au stat, au mâncat, au dormit și au aruncat gunoi timp de 5 ore. Și, bineînțeles, fără ventilație, pentru că aici căldura este aproape la fel de valoroasă ca mâncarea și apa.
Dar chiar și un cort murdar, care acum este un pic mai puțin murdar, este un pas spre victorie. Nu romantic, nu frumos, ci un mic pas perfect spre victoria noastră comună.
În timpul turei mele la Cupa Mondială, nu mănânc și nu beau nimic. Mi-e întotdeauna rușine să iau un sandviș, pe care apoi nu-l va primi o bunică din Harkov care a plecat la Lviv pentru două zile, sau un adolescent speriat din Kiev.
Jurnal de război: 14 martie - „Mâncăm dulciuri atunci când suntem speriați”
Severodonetsk a sosit astăzi. Multe familii, un tren uriaș, literalmente umplut până la tavan. Mulți dintre refugiați au spus imediat: "Suntem din Severodonetsk, îmi pare rău, pot să iau un ceai?"
Dar nu asta m-a frapat. Am fost uimit de cât de mult își doreau dulciuri. Au pus trei linguri de zahăr într-o ceașcă mică de ceai. Au întrebat de prăjituri. Au cerut o prăjitură. Aproape toată lumea.
Mâncăm dulciuri atunci când suntem speriați. Dacă nu știi când mai mănânci data viitoare. Mâncăm dulciuri pentru că vrem să ne întoarcem la perioada sigură a copilăriei, când rachetele nu zburau deasupra noastră.
Avem suficient zahăr aici pentru tot Severodonetsk, Mariupol și Kherson. Veniți, vă rog.
Jurnal de război: 11 martie - „Locuitorii din Harkov nu mai au puterea de a glumi”
În timpul unei săptămâni și jumătate de voluntariat la Crucea Roșie, am învățat imediat să recunosc locuitorii din Harkov și refugiații din Kiev. Ei întreabă adesea dacă este sigur aici. Se opresc, te apucă de umăr și te lămuresc de unde vine acest sunet. Se dovedește că este clopotul unui tramvai, zgomotul unui tren, dar ei tot nu par să creadă.
Kievienii pot întreba în glumă dacă adaugi whisky la cafea și în ce cort se prepară cel mai bun borș. Locuitorii din Harkov, Irpin și Gostomel nu au puterea de a glumi. Rareori se deplasează într-un loc pentru a petrece noaptea. Uneori plâng atunci când le aduci doar cafea. Documentele lor sunt arse sau au dispărut. Își caută rudele.
Întotdeauna vreau să le repet: suntem cu voi. Nu pot face mare lucru, dar vin și se încălzesc. O să vă aduc cafea, o să găsesc chiar și frișcă pentru ea. Vom face totul pentru a face totul mai puțin înfricoșător. Îmi pare foarte rău, mă doare foarte tare pentru voi, dar va fi mai bine.
Poftim cafea cu frișcă.
Jurnal de război: 10 martie - „Atunci când faci ceva pentru alții, ai grijă de tine însuți”
În timpul turei mele la Cupa Mondială, nu mănânc și nu beau nimic. Mi-e întotdeauna rușine să iau un sandviș, care apoi nu va primi o bunică din Harkov care a plecat la Lviv pentru două zile, sau un adolescent speriat din Kiev. Să nu credeți că este suficientă mâncare, nu refuzăm niciodată pe nimeni. Dar mie îmi este mereu rușine, pentru că am de toate.
Dar ieri coordonatorul a spus un lucru evident: trebuie să fii cald și sătul. Pentru că de asta depinde eficiența ta, capacitatea de a acționa clar și de a reacționa la timp.
Și, la sfârșitul unei ture lungi și reci, am luat o vafă subțire. Destul de mică. Și știți ce? Nimeni nu a murit, nicio bunică din Harkov nu a murit de foame, niciun adolescent nu a fost jignit. Această vafă este simbolul meu de autoîngrijire.
Atunci când faci ceva pentru alții, ai grijă de tine însuți. Meriți această vafă, sincer.
Jurnal de război: 8 martie - „Fiecare pisică ucraineană salvată este un pas spre victorie”
Ni se spune adesea că principala caracteristică a unui voluntar este capacitatea de a reacționa rapid la situație și de a improviza. Astăzi, turnând ceai într-un cort cu mâncare, am văzut o pisică tricoloră trecând pe lângă noi pe cărare. Este atât de frumoasă, strălucitoare și teribil de speriată. Evident, a cuiva. Am alergat după ea, am prins câteva zeci de metri. Dar ea s-a liniștit imediat.
Am luat-o la sediu, am făcut poze. Și ce părere aveți? După 4 ore au găsit proprietarii și au venit după ea. Așadar, rezultatul de astăzi este foarte reconfortant: câteva mii de căni de ceai, o pisică fericită și un desen pentru copii primit în dar, pe care îl voi păstra cu siguranță.
Nu uitați: fiecare pisică ucraineană salvată este un pas spre victorie.
Jurnal de război: 6 martie - „Toate pașapoartele au ars”
O tânără a venit, plângând. O întreb cum să o ajut: ceai, mâncare, un autobuz spre Polonia, medicamente. Ea dă din cap. Spune că are rude în Mariupol și că de 24 de ore nu a mai avut niciun contact cu ele. Apoi își cere scuze pentru lacrimi. Îi recunosc sincer că după schimbări plâng în baie. Cu toții avem nevoie de baia noastră - pentru a plânge.
O fetiță vioaie, în roz, de 5 ani, zâmbește. O cunosc pe fetiță: ieri i-am dat un dulce în timp ce turnam cafea într-un cort cu mâncare. Îmi voi aminti cu siguranță pălăria cu urechi. Fetița vorbește rusește, dar a răspuns cu voce joasă: "Mulțumesc".
Am grijă de o doamnă în vârstă, o ingineră din Harkov, care a lucrat toată viața ei în instituții științifice. Spune că ultima dată când a fost în Lviv a fost când a avut loc accidentul de la Cernobîl. Ne-am oprit lângă catedrală. Înainte de a lua un taxi, spune: "Doamne, salvează Ucraina, chiar dacă Lviv nu este bombardat, este atât de frumos".
O femeie din Harkov întreabă despre adăposturi. Îi spun și se oferă să meargă la granița cu Polonia. Ea nu poate: toate pașapoartele au ars, un obuz a lovit casa. Scoate pensia - singurul document rămas. Împreună cu ea cade icoana Fecioarei Maria.
Nu sunt credincioasă, dar sunt gata să cred pentru ei.
Jurnal de război: 4 martie - „A plâns atât de tare încât chiar m-am speriat”
O femeie ne-a abordat ieri. A plâns atât de tare încât chiar m-am speriat. A povestit printre lacrimi că pleca din Harkov cu trenul, iar în acel moment s-a tras asupra trenului de către ocupanți. Tren cu civili. Cu niște copii.
O alta a întrebat dacă ar trebui să rămână peste noapte în gară pentru a încerca să se urce dimineața în vreun mijloc de transport spre graniță. Avea în brațe un băiețel de trei luni.
Apoi s-a apropiat tatăl și a întrebat dacă există vreun medicament, pentru că copilul nu s-a putut liniști în toate cele două zile cât au stat pe drum. Am întrebat câți ani are copilul. A reieșit că 22 de zile.
Am rămas cu un băiat de 10 ani. L-am întrebat ce a luat cu el. Băiatul mi-a răspuns că o jucărie. Are 2 ani și jumătate și se numește Vasya.
Jurnal de război: 3 martie - „Am văzut un tată care dorea să meargă cu soția sa, care urma să nască”
Am urcat-o pe bunica mea plângând în autobuz, pentru că nu mai era nimeni din casa ei din Gostomel.
O tânără mamă cu un bebeluș de 5 luni, pe care îl îmbrățișa foarte strâns. Ținea cu cealaltă mână o valiză mică - nici nu știu ce a intrat în ea.
O mamă cu un adolescent care era foarte îngrijorată de pisica pe care o purtau pe rând. Cum o să treacă pisica la graniță? "Nu suntem nicăieri fără pisică, vă rog să ne lămuriți", a întrebat ea.
Am văzut un tată care dorea să meargă cu soția sa, care urma să nască. Și i-am spus cu sinceritate că un bărbat de vârsta lui probabil că nu va fi eliberat în străinătate. A rămas acolo, uitându-se în jur, confuz: "Cum să fie ea acolo fără mine, că în curând va naște, aici, aici, e o țară străină, ca și ea?".
Am văzut oameni care repetau că au pierdut totul. Și un cuplu tânăr foarte frumos care a venit la mine (geaca de la Crucea Roșie este un alt magnet) și mi-a spus: "Am auzit că cineva lasă pisici aici când pleacă în străinătate. Am venit să luăm o pisică pe care să o iubim. "
Am văzut în aceste zile atâtea lacrimi și speranțe câte nu am văzut în toți cei 30 de ani. Am fost îmbrățișată de persoane complet străine. Și eu am îmbrățișat la rândul meu. Când s-a terminat hârtia pentru liste, ceilalți voluntari au rupt o bucată de carton ca să putem continua.
Aici totul este atât de real și de viu. Sunteți niște oameni atât de frumoși. Așa ceva nu poate fi depășit.
Vă iubesc.
Jurnal de război: 27 februarie - „Ei nu ne vor învinge niciodată, suntem doar de pe planete diferite”
Zilele trecute am văzut exemple incredibile de umanitate. Oameni care stăteau pe marginea drumului cu un carton "Sandvișuri și cafea", sau inscripția "Toaletă și apă aici" pe o casă veche. Fotografiile a sute, mii de cunoscuți care au plecat la apărare și în Forțele Armate, printre care - și tatăl meu.
Femei care coboară în adăpostul antiatomic, ținându-și ușor pisicile în pături. Deschidere și sprijin necondiționat. Fețe frumoase, ochi radianți, copii surprinzător de calmi care înțelegeau totul. Și fără compromisuri, nu a spus nimeni: "Am fi renunțat pentru a pune capăt războiului".
Ei nu ne vor învinge niciodată, suntem doar de pe planete diferite. Și sper că, în următorii o sută de ani după victoria noastră, rușilor nenorociți le va fi frică să spună de unde vin.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
