„FRICA de PLEȘOIANU – Primul episod: „Pleșoianu e anticreștin și autor de... ghiduri astrale"
Dacă de la o domnișoară care spune că sunt „un securist ticălos cu numele de cod Romeo" nu mai am nicio așteptare, ci doar speranța unei grabnice însănătoșiri, de la alte persoane am ceva mai multe pretenții.
Treaba e simplă:
1. De când mă știu, activitatea mea preferată a fost scrisul. Primele încercări au fost la vârsta de 12 ani, când am participat la un concurs literar organizat și sponsorizat în România de Umberto Eco. Dintre scrierile celor 10 finaliști, eseul meu a fost declarat câștigător. Am primit atunci un reportofon și o mașină de scris electronică (era ceva ce nici nu știam că există). Se întâmpla în anul 1992... Premierea a fost făcută în direct, la emisiunea „Veniți cu noi pe programul 2". Din păcate, nici eu, nici ai mei nu ne-am gândit atunci să cerem o casetă. Dar sunt convins că mai există emisiunea, pe undeva, prin arhivele TVR...
2. În timpul gimnaziului, liceului și facultății am citit și am scris enorm. Am zeci de caiete, caiețele, coli, șervețele pe care notam ce îmi trecea prin cap și prin suflet, tot ce îmi frământa spiritul. Am consumat aproape tot ce se putea consuma în materie de literatură, filosofie, religie, metafizică, poezie. Scriam și citeam acasă, în parc, în pauze și chiar în timpul orelor de curs. Pentru mine, totul era despre a-mi potoli o SETE, nu despre a ACUMULA cunoștințe. Am trecut prin toate etapele imaginabile, de la metafizică orientală (plecând de la Istoria Religiilor a lui Mircea Eliade și cotinuând pe toate firele trimiterilor sale bibliografice), la metafizică europeană, creștinism esoteric și Filocalie, de la imperativele ipotetice și categorice kantiene, la trăirismul cioranian, de la Pascal la Nietzsche, de la metafizică creștină la nihilism.
Am avut perioade în care mă închideam în cameră și mă rugam. Am avut perioade în care ieșeam din cameră, revoltat, și citeam pentru a zecea oară „Lacrimi și Sfinți" (pentru cunoscători, nu mă refer la meniul unui restaurant, ci la cartea lui Cioran). De „Pe culmile disperării", am ajuns de zeci de ori la liniștea metafizică pe care ți-o oferă un apus pictat de-un Soare piroman ce incendiază orizonturi. Și tot de atâtea ori m-am întors...
Toată copilăria mea târzie, toată adolescența au însemnat o permanentă CĂUTARE, de sine și de lume... Însă ce pot spune cu siguranță este că toate etapele, toate trăirile au fost vii, au fost pline de freamăt, de zumzetul vieții. Nu m-a interesat niciodată cultura de tip rebusistic, ci doar răspunsurile la întrebările care îmi dădeau în clocot ființa.
Cât despre creștinism (pentru că văd că mă tot întreabă insistent anumite persoane): important este creștinismul profund, asumat la nivel de măduvă, nu de vorbă plimbată printre dinți, creștinismul din faptă, nu cel din laudă. Iar semnificativ cu adevărat nu e a vorbi mereu DESPRE spirit, ci a vorbi mereu CU spirit...
3. În primii doi ani de facultate, am lucrat în regim de colaborare la o editură – Editura „Crist". Activitatea mea era de corector. Corectam texte înainte de publicare. Dat fiind specificul editurii (religie și esoterism), am cunoscut acolo mulți oameni. Oameni de toate felurile – persoane simple și cu acea înțelepciune din popor pe care o mai găsești pe la sate, intelectuali rafinați, intelectuali puțin cam... luați, oameni cu care puteai vorbi profund despre orice, oameni cu care nu puteai vorbi despre nimic, deoarece se considerau niște spirite înalte pe care trebuie doar să le asculți. În fine, oameni și oameni... Aveam 18-19 ani și rămăsesem cu gândul la faptul că de la concursul literar câștigat la 12 ani, de la eseurile publicate în revista liceului „Spiru Haret", nu publicasem, în esență, nimic, deși scrisesem și scriam atât de mult, zilnic. Am primit atunci propunerea de a participa, în calitate de coautor, la redactarea a două cărți – una despre Eclipsa din 11 august 1999, cealaltă intitulată „Mireasmă de femeie". În prima, contribuția mea a fost geografică – locurile de unde urma să fie văzută cel mai bine eclipsa. În a doua – contribuția mea a fost poetică – singurul conținut din cartea „Mireasmă de femeie" care îmi aparține este reprezentat de niște poezii. Una dintre ele apare în această postare, am pozat-o chiar acum, direct din carte.
În rest, am mai avut ulterior câteva încercări de a publica eseuri pe diverse platforme digitale. N-a prea funcționat...
...Așadar, cam asta este povestea, spusă foarte pe scurt. Și, tot foarte pe scurt: probabil că dacă m-aș fi gândit exclusiv la mine, așa cum au făcut-o de exemplu „intelectualii lui Băsescu", aș fi acceptat propunerea de a lucra la Institutul Cultural Român. Am primit acea propunere imediat după câștigarea concursului „Deșteaptă-te, române!", de la Antena 3, din data de 1 Decemebrie 2015. În fond, tot ce am visat, de când mă știu, a fost să citesc și să scriu...
Dar iată-mă în politică, vorbind despre Kovesi, nu despre Kant, despre Băsescu, nu despre Bergson, despre Coldea, nu despre Cioran, despre Hans Klemm, nu despre Hegel, despre Werner, nu despre „weltanschauung". Așa cum am mai spus-o, sunt aici nu pentru că sunt vreun supraom, sunt aici nu pentru că mă consider o ființă superioară, ci pentru că eu chiar cred că România, dincolo de promisiuni și programe peste programe, are nevoie de UMANITATE! De infuzii de UMANITATE are țara noastră nevoie pentru a nu se pierde pe sine... Cine crede la fel, va vota în acest sens. Cine nu, nu. E simplu... Am mai spus și o repet: românii chiar au acum o alternativă reală, venită de la unul dintre ei, nu de la un „politician de carieră". Dacă vor fi doar doi oameni care vor vota o astfel de alternativă, mă voi declara cât se poate de mulțumit. În ceea ce mă privește, este vorba despre principii, nu despre procente...
Fie să FIM!
P.S. Serialul „FRICA de PLEȘOIANU" va continua mâine, cu un nou episod”, scrie Pleșoianu pe pagina de Facebook.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
