De-a lungul vieții sale, Isabella Greco a întâmpinat numeroase provocări și obstacole. Fata și-a pierdut familia încă de tânără și a trebuit să își ia viața în propriile mâini.
După mai mult timp de muncit în Milano pe post de chelneriță, unde era plătită doar cu 6 euro pe oră, la negru, aceasta a decis că trebuie să facă o schimbare pentru a se împlini pe plan financiar. Așa că Isabella a plecat din țară.
„Acum conduc unul dintre cele mai bune restaurante italiene din Australia", spune ea.
Povestea emoționantă de viață a Isabellei
"Am coborât din autobuz, erau 44 de grade și mă simțeam de parcă aș fi ajuns pe o altă planetă!". Așa își amintește italianca Isabella Greco sosirea sa în Mildura, orașul australian "în mijlocul pustietății" (cit.) unde locuiește și lucrează din 2015.
De fapt, tânăra s-a mutat din Italia și și-a refăcut viața complet în Australia. Când a lăsat totul baltă pentru a se muta la capătul celălalt al pământului, Isabella avea în spate o relație toxică și o istorie familială dificilă, marcată de pierderea ambilor părinți.
„Locuiam în Milano", spune ea, „plăteam o chirie de 550 de euro și lucram ca ospătăriță: lucram zece ore pe zi și câștigam șase euro pe oră, la negru".
Cum a ajuns Isabella de la o simplă chelneriță la managerul unui restaurant
Cu ajutorul unuia dintre frații ei, a plecat în 2015 la Melbourne. Iar astăzi, nouă ani mai târziu, este managerul și somelierul unuia dintre cele mai populare restaurante italiene din Australia: Stefano's Restaurant, creația bucătarului din Treviso (și vedetă TV locală) Stefano de Pieri.
Un salt calitativ, pe care ea îl atribuie, fără ezitare, la două lucruri: „Muncă și cunoștințe".
„Munca și cunoștințele au fost cheile izbăvirii mele sociale", spune ea. „Dar munca, în viață, nu este totul. Le datorez foarte mult fraților mei Carlo, Claudio și Salvatore, precum și prietenilor mei Valentina, Lizhard și Salvatore: fără ei, nu aș fi reușit", conform Crorriere.
Restaurantul în care lucrează în prezent este considerat un punct de referință pentru bucătăria italiană din ținuturile sudice.
"Sunt manager de local, adică director, și somelier șef: mă ocup de rezervări, de personal, de relațiile cu furnizorii și de tot ceea ce ține de vinuri. Managerul, într-un restaurant, este cel care ține echipa laolaltă: este primul care ajunge și ultimul care pleacă, trebuie să știe să gestioneze presiunea, stresul și orice incident.
Meseria noastră este o meserie numărabilă de rezolvare a problemelor. Nu poți să te recomanzi sau să-ți inventezi un CV din nimic: dacă nu știi să lucrezi, se vede din felul în care intri într-o cameră sau din felul în care ții un cuțit”, explică italianca.
Însă până să dea de atât bine, Isabella a trecut prin foarte multe încercări de la viață. Însă, de fiecare dată s-a ridicat și a devenit mai puternică.
„Am rămas orfană de mică...”
„Mama mea a murit în noiembrie 1989, în urma unei embolii. Tatăl meu, pe de altă parte, în iunie 1996, într-un accident agricol. Fusese căsătorit anterior cu o femeie care a murit ulterior de cancer. Când a murit, copiii lui, frații mei, erau deja mari. Locuiau la Florența, unde își făcuseră studiile. Și au considerat că era mai bine ca eu și fratele meu geamăn să creștem acolo...
Am rămas orfană de mică, asta se întâmpla când eram la școală. Fusesem în clasa întâi în Lamezia Terme și eram îngrozită pentru că profesorii ne băteau. Când mi-am dat seama că la Florența nu făceau așa ceva, am fost șocată de bucurie".
„Frații mei au făcut tot ce au putut”
„Faptul că nu aveam părinți era o mare povară. Întotdeauna au existat multe goluri în viața mea. Frații mei au făcut tot ce au putut: fratele meu Claudio, în special, a fost, pentru mine, mama și tata împreună. Și avea mai puțin de 30 de ani când ne-a luat la el.
Cu surorile mele mai mari, pe de altă parte, relația a fost conflictuală. Aveam sentimentul că nu le plăcea că trebuiau să ne primească. A fost rău. De fapt, la vârsta de 14 ani, relația dintre mine și ele s-a încheiat.
Fratele meu Claudio, la un moment dat, nu a mai putut să aibă grijă de noi, celălalt frate al meu locuia în străinătate.... A existat un proces în instanță: s-a cerut numirea unui tutore extern, astfel încât asistenții sociali să poată prelua situația", își amintește cu tristețe Isabella.
„Am ajuns la orfelinat, unde serviciile sociale m-au plasat în cameră cu o fată care se prostitua și care m-a amenințat că-mi taie gâtul pentru că voia camera numai pentru ea. Am suferit mult, apoi, într-o zi, toate lucrurile mele au fost aruncate în curte. Abia atunci a început greul.
Eram în curs de absolvire, am fost găzduită de prieteni timp de săptămâni întregi. După absolvire m-am mutat la Napoli, din dragoste și m-am înscris la facultatea de Drept.”
Cum a apărut dragostea Isabellei pentru catering
„Am lucrat dintotdeauna, încă de când eram mică: am predat dans, am fost hostess la evenimente... Dar cateringul era în inima mea: de mică mi se părea o lume magică și fascinantă, eram intrigată de poveștile fratelui meu, care lucra în cafeneaua istorică florentină "Le Giubbe rosse".
Odată cu primele mele experiențe, mi-am dat seama că mă simțeam mai în largul meu într-o brigadă de bucătărie decât la universitate, printre copiii de notari și avocați.
La universitate mă simțeam neînțeleasă, marginalizată. În bucătărie, în schimb, m-am simțit mereu la locul meu. Este un sector care, în multe cazuri, este alcătuit din "ultimii din clasă", fiecare cu o poveste diferită. Dar, printre "ultimii", aproape că devii o familie, cu toate consecințele pe care le aduce această dinamică, bineînțeles.
Desigur, există și multe medii toxice. Dar, lăsând la o parte cazurile extreme, în bucătărie facem cumva o echipă. Problemele personale nu contează și nici faptul că ești bogat sau sărac: contează doar ceea ce poți face și cum o faci”, povestește italianca.
„Nu mai aveam bani, am bătut la ușa restaurantului cerând orice loc de muncă”
„În 2014, la Milano, eram într-o relație toxică. Mă aflam într-un abis. Fratele meu Claudio mi-a spus: 'Trebuie să pleci'. S-a oferit să-mi plătească biletul de avion spre Australia, pentru a mă alătura fratelui nostru, care locuia acolo de ceva timp. Ideea era să stau departe câteva luni, lucrând pentru a mă întreține... dar, în schimb, sunt aici de opt ani!
Nu mai aveam bani, am bătut la ușa restaurantului cerând orice loc de muncă. Stefano mi-a dat o șansă: era singurul care a făcut-o. Și de atunci m-a susținut. Restul, însă, l-am făcut eu. La Napoli lucrasem cu Nunzio, un mare om. El m-a învățat că știința este putere.
De aceea am studiat foarte mult: sala, vinurile, bucătăria, chiar și limba, pentru că una este să poți vorbi în engleză pentru o discuție, alta este să poți face comenzi la furnizori. Când ceilalți ieșeau, eu rămâneam acasă să învăț, pentru că voiam să fiu cea mai bună. Am aspirat să devin manager. Așa că am muncit din greu și am încercat să mă afirm. Nu a fost ușor, chiar și ca femeie tânără: unii colegi bărbați, mai în vârstă decât mine, nu m-au acceptat imediat ca manager”, spune tânăra când se uită la trecut.
„Îmi iubesc meseria și iubesc această industrie”
„Îmi iubesc meseria și iubesc această industrie, pentru că este o întâlnire cu celălalt. Dintre multele meserii pe care le-am făcut, aceasta este cea care mi-a oferit cele mai multe oportunități de a mă exprima. Cuprinde toate lucrurile care îmi plac: mâncarea, vinul, dar și arhitectura, știința, arta, muzica...", mărturisește fericită Isabella.
Cu siguranță viața ei este mult mai frumoasă în prezent, iar Australia i-a dăruit tot ce îi lipsea acasă în Italia, însă tânăra nu este convinsă că aici este casa ei.
„S-ar putea să solicit cetățenia, poate că la un moment dat o voi face. Dar încă nu știu dacă aici este cu adevărat locul meu în care să stau pentru totdeauna. Cu siguranță, însă, călătoria mea în acest oraș nu s-a încheiat încă.
Din nefericire, plăcerea de a trăi într-o țară minunată precum Italia trece pe locul doi atunci când te uiți la anumite dinamici. Din punct de vedere al muncii, nivelul pe care l-am atins aici și la care pot aspira pentru viitoarea mea carieră... în Italia, nu știu dacă ar fi fost posibil.
La Milano, când eram chelneriță, nu mi-au oferit un contract regulat decât după luni de zile petrecute la negru. Dar mai întâi au vrut să semnez o demisie în alb. Acestea sunt lucruri care pur și simplu nu se întâmplă aici", încheie italianca.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
