Plecăm din centrul Bucureștiului forfotind de zbaterea unei zile de lucru, spre nord, pe Șoseaua Kiseleff, lăsând în urmă agitata Piață a Victoriei, Muzeul Țărnului Român, Muzeul Antipa și Muzeul de Geologie, pentru a face noi descoperiri. În mai puțin de un sfert de oră intrăm în inima verde a Capitalei: Parcul Herăstrău. Aleile labirintice ale vechiului parc ne îndreaptă pașii către grădinile lui sublim colorate de toamna care tocmai s-a instalat, pictând peisaje de basm pe care lacul Herăstrău le reflectă ca într-o imensă oglindă a amintirilor. Iar de partea cealaltă a lacului așteaptă, parcă încremenit în timp, Muzeul Satului, ce prelungește grădina vie a Capitalei și ne invită la o incursiune în istoria și cultura românilor.
De la un vis al cercetătorului, la un monument în aer liber
Este greu, astăzi, pentru vizitatorii încântați de frumusețea acestor locuri din inima Capitalei, să se gândească la originile Muzeului Satului, la perioada în care o echipă formată din cei mai buni etnografi, etnologi, sociologi și restauratori de la începutul secolului trecut a făcut posibilă înființarea primului muzeu național al satului românesc, ce poartă și astăzi numele coordonatorului Dimitrie Gusti. Ceea ce vedem astăzi are la bază foarte multă muncă, cercetare de teren, experimente muzeografice care s-au făcut timp un deceniu, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, întemeietorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti și şeful catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Interiorul bisericii maramureșene Foto: Crișan Andreescu
Aici se pot admira și astăzi monumentele şi artefactele din secolele al XVII-lea, până la începutul secolului XX, construcţii reprezentative pentru România rurală, care vorbesc despre modul de viață și inventivitatea românilor. Sau, pe scurt, despre veșnicia care s-a născut la sat – așa cum frumos spunea poetul filosof Lucian Blaga. În anul 1936, celebrul sociolog român Dimitrie Gusti a reușit să creeze acest prim muzeu în aer liber din România, construind, pur și simplu, o țară rurală în miniatură. Expoziția permanentă a muzeului în aer liber se întinde astăzi pe o suprafață de 14 hectare și cuprinde 123 de gospodării, 363 de monumente și 50.000 obiecte de gospodărie. Dar nu a fost așa de la început.
Bordei din zona Olteniei Foto: Crișan Andreescu
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna mai târziu, 17 mai 1936. Cel mai important sprijin pentru crearea acestui sat din Capitală a venit de la Fundaţia Regală „Principele Carol", iar în martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi această opera muzeografică pe care o putem admira și astăzi: case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice şi obiecte de interior considerate reprezentative pentru locurile lor de origine. Muzeul a fost amenajat pe terenul donat de Casa Regală a României.
Dimitrie Gusti, regele Carol al II-lea, Eduard Benes, președntele Cehoslovaciei, Alexandru G. Donescu, primarul Capitalei, generalul Ilcusu și Ion Onculeț, ministrul de Interne în 1936, la inaugurarea Muzeului Satului
Până în anul 1940, Muzeul Satului se întindea pe o suprafață de 4.5 hectare de teren, pe care s-au amplasat primele 33 de gospodării tradiționale autentice. Dimitrie Gusti și echipa lui au adus aici ansambluri întregi, vechi de secole, pe care le-au recondiționat și le-au așezat de-a lungul malului Lacului Herăstrău, respectând zonele geografice din care provin. Una dintre ideile inițiale ale profesorului Dimitrie Gusti a fost ca aici să poată locui, chiar în muzeu, familii de ţărani, foștii proprietari ai caselor expuse, care au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu pasări şi animale.
Gospodării țărănești Foto: Crișan Andreescu
Primele gospodării studiate și transportate în Capitală au fost de la Fundu Moldovei, județul Suceava, dela Nereju, din județul Vrancea, Drăguş, din județul Braşov, Dragomireşti, din județul Maramureş, Clopotiva, din județul Hunedoara, Runcu, județul Gorj și Ruşeţu, județul Buzău, apoi au urmat altele, din toate zonele țării.
După coșmarul războiului, expoziția a continuat să crească
O parte din istoria tristă a muzeului s-a desfășurat după anul 1940, când municipalitatea a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Aceştia au rămas să locuiască în muzeu până în 1948, iar capodopera lui Gusti s-a aflat la un pas de a nu-şi mai putea continua activitatea. Locuitorii nu au ținut cont de valoarea caselor și a obiectelor de patrimoniu, pe care le-au folosit, deteriorându-le sau chiar distrugânde-le. Mai fuseseră distruse, încă din 1937, şase mori de vânt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare şi o cherhana, la deschiderea şantierului pentru construirea Palatului Elisabeta.
La o plimbare pe ulița satului Foro: Crișan Andreescu
În anul 1948, Muzeul Satului şi-a redeschis porţile pentru public. Atunci au fost evacuați și locatarii găzduiți aici în vreme de război. Expoziția s-a extins de atunci și nu s-a mai întâmplat să fie aduși refugiați care să distrugă exponatele, dar nici foștii proprietari nu au mai venit să locuiască aici. Însă munca echipei lui Dimitrie Gusti a fost continuată până astăzi, când muzeul din inima verde a Capitalei încă se mai îmbogățește cu noi achiziții și muzeografii organizează expoziții interactive, astfel încât vizitatorii să poată simți cât mai bine spiritul cultural al lumii rurale românești.
Interior de gospodărie țărăneascu cu război de țesut Foto: Crișan Andreescu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
