UPDATE:
Manel Monteagudo, bărbatul care a atras atenția întregii lumi săptămâna aceasta, după ce a povestit că s-a trezit dintr-o comă care a durat 35 de ani, a recunoscut că a mințit.
Adevărul a ieșit la iveală după ce mai mulți reporteri au pus cap la cap informațiile și unele dintre ele erau contradictorii.
Hotărâți să afle care este realitatea, jurnaliștii au mers la el acasă. La vederea lor, bărbatul i-a agresat și a mărturisit că nu a fost niciodată în comă.
Vezi și: Răsturnare de situație în cazul bărbatului din Spania care a spus că a fost 35 de ani în comă
1979 este anul în care Manel Monteagudo a suferit un accident care l-a lăsat în stare vegetativă timp de 35 de ani, relatează într-un lung material elmundo.es. Manel a început să lucreze ca marinar la vârsta de 14 ani. Mai întâi în sudul Africii, apoi în marina comercială spaniolă și la vârsta de 17 ani s-a mutat în Germania în căutarea unor condiții economice mai bune. Înrolat pe o navă comercială germană care a părăsit Bremen, lângă Basra (Irak), Manel a căzut de la o înălțime de șase metri, lovindu-se la cap și căzând în comă. Era 28 februarie 1979, ziua în care el avea 23 de ani.
În primele luni a stat într-un spital din Irak, apoi a petrecut câțiva ani într-un spital din Coruña și în cele din urmă l-au dus acasă, unde a fost îngrijit de iubita lui de atunci, Conchi, în prezent soția sa.
El explică că, potrivit medicilor, „cheagul pe care îl aveam în cap și pe care îl am în continuare, nu a putut fi îndepărtat, pentru că se află într-o zonă foarte riscantă”. „I-au spus soției mele că în orice zi puteam să mă trezesc sau să mor. Nimic altceva. Calea mea era către cimitir”, a povestit Manel într-un interviu.
„Am crezut că m-am trezit a doua zi după accident”
Manel nu avea să mai deschidă ochii până pe 15 octombrie 2014, 35 de ani mai târziu.
„Prima mea impresie a fost că accidentul se petrecuse cu o zi înainte, că am fost într-un spital, dar în Basora. În niciun moment nu am fost conștient că sunt în Spania, am crezut că m-am trezit a doua zi după accident”, explică el despre primele lui impresii de la trezire.
Alături de el, ca de atâția ani, era Conchi.
„Pentru mine era iubita mea, nu știam că era deja soția mea. Imediat ce i-am văzut fața, am recunoscut-o. Ceea ce nu mi se potrivea deloc cu memoria a fost părul ei, pentru că avea foarte mult păr alb”, își amintește Manel. Cu toate acestea, nu putea să se exprime în cuvinte, nu putea să-și întrebe nimic soția. După atâta vreme în starea lui, a trebuit să treacă prin reabilitare pentru a putea vorbi sau pentru a merge din nou.
„Nu, acesta nu sunt eu, acesta este un bătrân”
Să se vadă în oglindă a fost, de asemenea, una dintre cele mai mari provocări și unul dintre cele mai grele șocuri de realitate pe care le-a suferit.
„Soția mea mi-a spus că și-a cumpărat o oglindă cu mâner, pentru că era convinsă în orice moment că o să mă trezesc. Mi-a pus oglinda în față și i-am spus: Nu, acesta nu sunt eu, acesta este un bătrân, am 23 de ani”, mai povestește Manel.
Bărbatul nu știa că există internet și nici că există mai mult de două canale de televiziune. Nu a înțeles ce este o telecomandă și și astăzi posibilitatea de a se conecta prin apel video de pe computerul său de acasă i se pare „ficțiune”. Când a aflat că Spania a câștigat Cupa Mondială de Fotbal în 2010, a întrebat sarcastic dacă ceilalți sunt „șchiopi”.
Saltul în viitor pe care l-a trăit acest bărbat de 65 de ani
„Am adormit la 23 de ani și m-am trezit la 58 de ani. Nu a fost ușor”, mai spune el.
Societatea, tehnologia, medicina, comunicarea, oamenii pe care îi cunoștea... totul în jurul său se schimbase. În plus, locuia în casa conjugală din Vigo, casa lui nu mai era în Noia. Și era căsătorit. El explică că soția lui a adus un preot pentru a-i căsători pentru că era într-o perioadă în care concubinajul era complicat, iar fără un contract de căsătorie nu putea să-l ia la ea acasă și să-l îngrijească.
Nu era tată când a intrat în comă. La câteva zile după trezire, când încă nu-și dădea seama că are două fete, a trăit nașterea nepoatei sale. Astăzi este un bunic cu doi nepoți, iar fiicele lui au 37 și 26 de ani. Acestea sunt câteva detalii din viața lui pe care le-a împărtășit cu EFE, dar nu vrea să dea mai multe detalii, întrucât vrea să le țină pentru el.
„Nu regret absolut nimic, pentru că nu-mi amintesc nimic... Singurul lucru pe care îl regret este moartea tatălui meu, când m-am trezit el murise deja, asta a fost foarte șocant pentru mine, m-a făcut foarte trist”, subliniază Manel. Mama lui era încă în viață, dar avea demență și a murit trei ani mai târziu.
„Urăsc să dorm”
După un proces anevoios de reabilitare, o laudă pe Conchi, „și-a sacrificat toată tinerețea pentru mine”, și se bucură de familia ei, de literatură, de grădinărit și de câinele ei, alături de care face plimbări lungi în fiecare zi.
O mare parte din timpul lui este petrecut scriind în frenezie și este pe cale să scoată a cincea carte de poezie. Nu se culcă până la două dimineața, dar la șapte și jumătate e deja în picioare: „Urăsc să dorm. Și mă culc pentru că trupul meu nu ține, dacă m-ar ține nu m-aș mai întoarce niciodată la somn”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
