''Distanţarea fizică ar trebui considerată doar unul dintre aspectele unei abordări de sănătate publică mai extinse'', scriu autorii unui studiu publicat în această săptămână în jurnalul medical BMJ.
Potrivit cercetătorilor, ar trebui să se ia în calcul un ansamblu de factori pentru a se stabili dacă distanţa de unu sau doi metri, recomandată de autorităţile sanitare, este suficientă, insuficientă, sau chiar de prisos în situaţiile cele mai puţin riscante.
Printre aceşti factori se numără ventilaţia şi gradul de ocupare a spaţiilor, timpul de expunere, purtarea sau nu a măştii ori nivelul sonor al discuţiilor persoanelor prezente (cu cât acesta este mai mare, cu atât creşte riscul de a expulza picături de salivă potenţial încărcate cu virusuri).
''În loc de o singură regulă rigidă de distanţare fizică, oferim recomandări graduale, ce reflectă mai bine combinaţia de factori multipli care determină riscul'', au precizat aceşti specialişti de la Universitatea Oxford din Marea Britanie şi de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Statele Unite.
''Acest lucru ar oferi o mai bună protecţie în situaţiile cele mai riscante, dar şi o mai mare libertate în situaţiile cele mai puţin riscante, ceea ce ar putea permite revenirea la normal în anumite domenii ale vieţii economice şi sociale'', au continuat ei.
Aceşti cercetători propun un tabel care sintetizează riscul de transmitere în funcţie de aceşti factori. Spre exemplu, într-o zonă bine ventilată, cu o densitate mare de populaţie, riscul este redus dacă oamenii poartă mască, dacă vorbesc fără să strige şi dacă rămân locul respectiv o perioadă scurtă de timp. Riscul creşte, însă, dacă persoanele prezente strigă sau cântă (chiar şi cu mască şi chiar dacă o fac pentru o perioadă scurtă de timp). Riscul se amplifică dacă persoanele nu poartă mască.
Conform acestui tabel, o ventilaţie deficitară într-o zonă închisă reprezintă un factor major de risc, cu sau fără mască.
Autorii studiului susţin că distanţa recomandată, de 1 sau 2 metri, în funcţie de ţară, se bazează pe o ''ştiinţă perimată''. Această regulă stabilită pentru alte boli infecţioase îşi are originile în secolul al XIX-lea şi a fost întărită în anii 1940. La baza sa se află existenţa unor picături de salivă mari, care cad pe sol după ce au fost expulzate de persoana contaminată, spre deosebire de aerosoli, particule fine care rămân în suspensie. În prezent se cunoaşte că primele sunt responsabile pentru transmiterea COVID-19, iar despre cele din urmă se bănuieşte că ar contribui de asemenea la contagiere.
Însă, conform autorilor studiului, această ''dihotomie'' între picăturile mari şi aerosoli este artificială - oricare ar fi dimensiunea lor, distanţa pe care o pot parcurge depinde în mare măsură de alţi factori, începând cu fluxul de aer.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
