Ştim cu toţii că în Italia trăieşte cea mai numeroasă minoritate românească. La sfârşitul anului 2018, aceasta depăşea 1,2 milioane de persoane. O mare parte a românilor s-a stabilit în jurul oraşelor industriale, cum este şi cazul comunităţii româneşti din Cassano d'Adda, un orăşel de circa 30.000 de locuitori situat la 20 de km est de Milano. Aici locuiesc în jur de 900-1000 de cetăţeni români, majoritatea veniţi din zona Maramureşului. Au chiar şi o biserică românescă cu un preot venit tot din Maramureş, dezinvolt şi plin de umor.
Am stat de vorbă cu preotul Traian Steţco şi l-am rugat să spună cititorilor Ştiri Diaspora, câteva cuvinte despre el şi despre comunitatea românească din zonă.
De cȃnd sunteți preot la Cassano d'Adda?
Traian Steţco: Am ajuns în Italia în anul 2002, dar sunt preot cu "acte în regulă" din 2006, datorită bunãvoinţei Preasfinţitului Siluan. Deşi am început ceva mai devreme: iniţial într-o sală de sport dată de primărie şi apoi în bisericuţa actuală pe care ne-au dat-o în folosinţă fraţii noştri catolici.
Cum a evoluat parohia în aceşti ani?
Traian Steţco: Am început cu doi creştini: soţia şi fiică-mea cea mare(care se simţea atȃt de bine cȃnd slujeam eu, încât o lua imediat somnul). Apoi, încet, s-au agregat colegii de muncă(în peroada aceea eram "mare meşter" în rigips) şi apoi s-a ajuns la nivelul de azi. Nu a fost simplu dar e o mare bucurie să văd bisericuţa plină. Mai ales că media de vȃrstă a enoriaşilor e undeva pe la 30 de ani şi mulţi dintre cei care vin, nu au bunicii sau părinţii care să îi împingă de la spate. Creşterea cea mai rapidă am avut-o de cȃnd la strană cântă membrii grupului Oastei Domnului-Bergamo.
Ce proiecte ați avut pentru dezvoltarea comunității românești?
Traian Steţco: Ca preot, deşi am datoria de a-mi prezenta credinţa, cultura, istoria, neamul, nu le pot face de unul singur şi nici nu ştiu să le fac pe toate. Aşa că am avut şansa de a localiza oameni capabili, cu iniţiativă, cu dragoste de neam, serioşi, cu spirit de sacrificiu(e nevoie...) şi destul de încapăţȃnaţi încȃt să nu cedeze la primele eşecuri. Dar mai ales, sinceri... Dacã cineva se aşteaptă la un câştig material din asta, se înşeală. În acest sens, am "provocat" anumite evenimente, unele devenite tradiţie (Sărbătoarea Zilei Naţionale sau Concertul de Colinde de la Sanctuarul din Caravaggio, de exemplu) şi am încurajat iniţiativele venite din partea comunităţii româneşti. Aşa am pus în scenă Şezătoarea şi Nunta din Maramureş, aşa sărbătorim la Cassano Ziua Culturii Naţionale, Dragobetele şi Ziua Mamei, ca să enumăr câteva din evenimentele organizate.
Cu cine colaboraţi din comunitatea romȃnească?
Traian Steţco: Depinde de necesităţi. De exemplu, în mod continuu, de circa 10 ani, cu Asociaţia Culturală IH.th.IS (aproape tot ce este pe direcţie culturală e în grija lor) dar şi cu o parte din grupul Oastei Domnului din Bergamo. Şi apoi, cu oricine poate face ceva frumos şi util pentru comunitate. Avem grup de dansuri populare, grupuri de sprijin active pe plan social şi, în general, ştiu la cine să apelez în funcţie de nevoi, avȃnd multe colaborări punctuale care, adesea, încep şi se termină cu proiectul respectiv. De fapt, colaborez cu toată lumea care vrea să facă ceva, dar cu două condiţii: să nu urmărească profitul personal(de aceea, am încurajat mult voluntariatul) şi să nu fie implicată în politică.
Fiecare ştie şi poate face ceva la nivelul lui, din care să rezulte ceva util şi frumos în ansamblu. Se pot avea rezultate şi cu bani puţini, fără sponsorizări dubioase sau sprijin politic. Corecţi şi curaţi! E mai greu, trebuie mai multă muncă , mai mult timp sacrificat, dar se poate.
Ce probleme au românii care vă caută?
Traian Steţco: În general, cea mai mare problemă, din punctul meu de vedere, e lipsa ideii de voluntariat şi neîncrederea care duce la izolare dar şi la anihilarea oricărei iniţiative încă din faşă. S-a pierdut interesul pentru aproape tot ce înseamnã "hrană pentru suflet" care este un adevărat "antidot" la însingurare. Mă refer la cultură şi credinţă. Lipsa acestor elemente duce la stres, agitaţie sau mai grav, la depresie, la sentimente de inferioritate şi inadecvare. Nu mai vorbesc de faptul că am uitat să stăm unii cu alţii şi asta e, cum să spun... trist!
Totuşi sunt mulţi români care spun că au fost sprijiniţi atunci când v-au cerut ajutorul.
Traian Steţco: O parohie şi, mai ales preotul, nu sunt mai bogate decȃt media credincioşilor iar Biserica nu este doar o instituţie de beneficienţă sau agenţie de prestări servicii. Preotul poate doar să încurajeze interacţiunea dintre credincioşi, să-i stimuleze la ajutarea aproapelui, să-i "împingă" de la spate într-o direcţie sau alta. Cu alte cuvinte, parohia şi preotul pot fi un factor care să unească şi să încurajeze, un stimul şi cam atȃt. Ca preot nu pot şi nici nu vreau să oblig pe cineva să facă un anumit lucru. În acelaşi timp nu am nici resursele de a ajuta. Concret, lucrez cu oamenii şi cu ceea ce vor ei să pună la dispoziţie din timpul şi resursele lor financiare. Şi totuşi, aici, am găsit soluţii după modelul luat de la fraţii catolici: prȃnzul de beneficienţă şi grupul de sprijin.
Mă explic: cȃnd cineva vine cu o problemă la mine, stabilesc ce e de fãcut, care sunt priorităţile. Adică: e nevoie de o sală? Avem sediul Asociaţiei IH.th.IS în parcul Belvedere. Mă informez când pot să ni-l pună la dispoziţie. Apoi, avem nevoie de alimente pentru prȃnz? Contactez magazinul romȃnesc din localitate. Pentru munca în bucătărie sau altele? Avem grupul asociaţiei dar şi un grup din parohie format ad-hoc.
Trebuie să susţinem cumva bolnavii(dar şi cei care le sunt aproape)?
Traian Steţco: Aici intervine grupul Oastei Domnului (nu numai de la Bergamo dar şi de la Milano) şi enoriaşii din apropierea spitalului. Şi tot aşa. În ultimul timp nici acest input nu mai trebuie să-l dau pentru că, creştinii mei, au intrat pe "autogestiune" (şi mă bucur mult!). Deşi suntem mici şi resursele parohiei noastre sunt limitate am reuşit, totuşi, să facem lucruri ce "concurează" cu alţii mai mari: am asigurat transportul(cȃt timp a fost nevoie, nu doar ocazional) persoanelor bolnave de cancer la şedinţele de chemioterapie, am oferit sprijin moral şi financiar romȃnilor veniţi din ţarã la tratament aici; la un moment dat aveam un grup de creştini care, atunci cȃnd mergeau la cumpărături, trimiteau cȃte un mesaj şi celor cu probleme ca să-i întrebe de ce ar avea nevoie şi le duceau acasă necesarul.
Am cooptat şi un psiholog care intervine la nevoie şi tot aşa. Nu o spun ca laudă ci pur şi simplu vreau să scot în evidenţă că, deşi mici şi în nici un caz bogaţi, împreună romȃnii de aici au fãcut lucruri mari şi frumoase. De fapt, a fost nevoie doar de un mic impuls pentru ca, în rest, să meargă totul de la sine. Aşa, cred că, am împuşcat mai mulţi iepuri cu o singură lovitură: creştinii mei au redescoperit plăcerea de a dărui, s-a format coeziune în cadrul comunităţii, s-au creat prietenii, s-a redescoperit plăcerea de a sta împreună şi, între timp, au cam încetat să se plȃngă de problemele proprii (cȃnd le-au văzut pe ale altora...). Bineînţeles, ne mai plȃngem cu plăcere dar mai mult ca să nu ne pierdem antrenamentul, să fim în rȃnd cu lumea şi nu pentru că am avea motive întemeiate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
