Fragmentul face parte din cartea scrisă Paolo Del Debbio. Iată traducerea:
"Ceea ce apare în aceste pagini este ultima scriere a tatălui meu, Silvio Berlusconi. A aruncat-o într-o cameră de spital cu câteva ore înainte de sfârșitul vieții. Este un document care mi se pare atât tragic, cât și grozav. Și cred, așa cum voi explica mai târziu, că nu a existat o ocazie mai bună să vă spun asta decât această carte a lui Paolo Del Debbio, o carte despre relevanța și puterea ideilor care au ghidat tot angajamentul tatălui meu, referitor la valori și credințe care au fost busola constantă a îndelungatei sale experiențe politice.
Am fost acolo cu el, în acea cameră din spitalul San Raffaele din Milano, la începutul după-amiezii de sâmbătă, 10 iunie, când a scris aceste rânduri. Și nu voi uita niciodată și nici nu vreau.
Era a doua lui internare, trebuia să fie o ședere scurtă, timp în care ar fi trebuit să facă niște terapii, analize noi și apoi să plece acasă. Știam că sănătatea lui era foarte șubredă dar nu mi-am imaginat, nimeni nu și-a imaginat că sfârșitul este atât de aproape. L-am mai vizitat în seara precedentă, vineri, 9 iunie. A fost o seară foarte dulce și afectuoasă, părea bine, s-a reaprins speranța că boala îi va mai lăsa puțin timp. Am revenit a doua zi, dar din păcate am găsit parcă un alt om. Abandonat într-un fotoliu, foarte obosit, posomorât, suferind. Pentru mine a fost o lovitură teribilă, deși m-am forțat, așa cum făcusem de ceva vreme, să-mi păstrez zâmbetul.
Ultimele cuvinte spuse fiicei sale
A cerut să fie pus la masă. A cerut hârtie și pix, și-a plecat capul și a început să scrie, evident că deja se gândise noaptea, ca întotdeauna, la ceea ce voia să spună. M-am așezat lângă el și l-am privit cum lucrează.
La un moment dat s-a oprit, și-a ridicat privirea, s-a uitat în ochii mei și a spus ceva care mă va urmări până în ultima clipă: „Vezi, Marina, viața e așa: vii, faci asta, faci cealaltă... și apoi pleci. Nu știu cum am reușit să nu izbucnesc în lacrimi, în acele zile îmi promisesem că nu o voi face niciodată în fața lui. Mi-au curs doar câteva lacrimi, în timp ce încercam să mă prefac uimită și să găsesc niște cuvinte. El a înțeles. S-a uitat la mine cu un zâmbet foarte dulce, m-a luat de mână și a mângâiat-o încet. Apoi a început din nou să scrie, în timp ce eu înțelegeam din ce în ce mai clar că el se pregătea să-și ia rămas bun de la lume. Totuși, el era cel care mă consola. O făcuse în cele mai grele momente ale vieții sale – și din păcate au fost multe în ultimii ani – când, în fața frământării și durerii mele, el a fost cel care îmi dădea putere.
A terminat prima pagină, mi-a dat-o, am citit. Și lumea a căzut peste mine. Pentru că mi-am dat seama că ceea ce scria era moștenirea lui ideală, testamentul său, sinteza credințelor și valorilor care l-au însoțit mereu. Știam că sfârșitul este aproape, dar să-mi dau seama cuvânt după cuvânt că și el era pe deplin conștient de asta m-a forțat să mă ridic și să plec câteva secunde, pentru a putea controla furtuna devastatoare a sentimentelor mele. A continuat să scrie, iar când a terminat a cerut să fie dus înapoi în pat. Am rămas acolo împietrită, prefăcându-mă că nu am înțeles foarte bine ceea ce de fapt am înțeles amândoi.
Este inutil să ne amintim ce s-a întâmplat în următoarele ore.
Apoi am citit și recitit acele patru pagini de zeci de ori, le-am răsfoit în mâini ore întregi, zile întregi și de fiecare dată mi se tăia răsuflarea. Sunt o amintire foarte privată, dar cred că este corect să nu rămână doar atât. Nu conțin nimic nou, dar îmi place să le împărtășesc cu cei care l-au iubit pe tatăl meu, cu cei care au crezut în el și continuă să creadă în ideile lui. Și nu doar cu ei. Chiar și cu cei care nu l-au iubit, dar nu pot să nu recunoască unicitatea lui. Sunt sigur că și-ar fi dorit asta.
Ele reprezintă un document tragic uman, dar, cred că sunt de o măreție absolută. Tatăl meu nu a făcut niciodată nimic pentru a-și ascunde fragilitatea și suferința cu falsă modestie. Ele fac parte din viața fiecărei ființe umane, iar el nu avea pretenția să fie diferit de ceilalți, dimpotrivă. Scrisul care apare în acele pagini, este unul mai incert, formularea mai puțin fluidă, multele corecturi.
Toate arată fragilitatea omului, dar, împreună, măreția lui Silvio Berlusconi. Pentru că doar un mare om ca el, la câteva ore înainte de moartea sa, sfâșiat de răul care-l ducea, putea să găsească curajul, puterea, hotărârea de a reitera încă o dată, știind că va fi pentru ultima oară, atașamentul față de pentru ce a luptat. A compus ultimul său imn la iubire, dragoste pentru familie, dragoste pentru ceilalți, iubire ireductibilă pentru libertate și democrație, pentru pace și dreptate, iubire fără margini pentru partidul pe care l-a întemeiat pe aceste valori, Forza Italia, căruia i-a dedicat treizeci de ani din viaţă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți StiriDiaspora și pe Google News
